Maggiorani

S-a prezentat, nu demult, tot la poarta aceea, Lamberto Maggiorani, dacă ştiţi cine a fost Lamberto Maggiorani, dar de unde să ştiţi, când nimic nu contribuie, în tăvălugul informaţional, ca lumea să ştie cine a fost Lamberto Maggiorani, dovadă că şi textul „France Presse” precizează că despre moartea lui Lamberto Maggiorani, „dintr-un rău incurabil, la 73 de ani, s-a aflat din surse apropiate de familia lui”. Mai mult decât familia lui, nimeni nu putea avea cunoştinţă de dispariţia acestui om. Nici un studio. Nici o agenţie de vedetariat. Nici un ferpar special. Lamberto Maggiorani a fost cineva fără nume, dar un cinema.

A fost un muncitor ca toţi muncitorii, luat din uzină, de pe stradă, din patul său şi adus să joace într-un film rolul unui proletar, rolul principal însă, al unui tată, un tată cum nu a mai existat vreodată pe ecran, poate cel mai cuprinzător tată din câţi au apărut, acela care devine copilul copilului său,    într-una din cele mai frumoase poveşti, dacă nu cea mai, arătată vreodată despre doi bărbaţi, unul mare, adult, celălalt mic şi copil, când tată cel mare, când tată cel mic, când copil adultul, când matur copilul, tot timpul prieteni egali în vârstă şi experienţă, tot timpul fraţi, complici, hoţi, îngeri şi oameni.

Erai fericit lângă aceşti Lamberto Maggiorani şi Enzo Staiola ca „the Kid” lîngă Chaplin, adică până la lacrimi. Erai sănătos ca Sundance Kid lângă Butch Cassidy, adică până la vrajă. Numai că cei doi necunoscuţi n-aveau de spart o bancă, deposedând de bogăţie o proprietate bazată pe furt, ei trebuiau să fure doar o bicicletă – precum altul o pâine sau două sfeştnice – fiindcă şi lor li se furase o bicicletă, iar fără bicicletă nu puteau munci şi rămâneau fără pâine. Bicicleta lor era pâinea din veac, din adâncul tutror poveştilor esenţiale – le poţi spune şi melodrame, nimic nu le schimbă puterea – care ne stau sfeştnic, veşnic, la căpătâi.

În 1948, cinematograful a dat pentru ultima oară o poveste de forţa şi sfinţenia „Mizerabililor”. Lamberto Maggiorani a fost ultimul Jean Valjean care ne-a trecut prin faţa ochilor. Un producător de talia lui Selznick – căruia i se propusese scenariul lui Zavattini – se gândise la Cary Grant. Alţii îl propuneau pe Henry Fonda, cel care dovedise în „Fructele mâniei” că ştie cum arată pe ecran un om căruia îi chiorăie maţele de foame şi îi luceşte nenorocirea în ochi. De Sica l-a ales pe acest Maggiorani pe care nu-l învăţase nimeni cum să-şi ridice gulerul hainei ponosite, când îl bătea ploaia, ieşind din uzină. Nimeni nu mai avusese această idee – în locul unui muncitor jucat de Cary Grant să pui un muncitor care nu juca deloc á la Cary Grant şi care, după filmări, s-a întors la uzina lui, de unde a fost concediat din raţiuni economice şi, oricâte a mai încercat în cinema, n-a depăşit roluri cu totul secundare, vraja luând sfârşit dar povestea continuând până în zilele noastre, căci iată: ne e suficient să citim titlul ştirii bătute pe telex: „Moartea hoţului de biciclete” ca imediat să ne răsară în faţa ochilor un actor pe care nimeni să nu ştie cum îl cheamă, nu Cary Grant, nu Henry Fonda, dar care-şi ţine copilul de mână ca nimeni altul, fură o bicicletă, e prins şi îşi cere iertare fiului ca unui tată, iar noi nu cerem iertare nimănui că nu ştim cum îl cheamă, fiindcă, la urma urmei, nici nu are importanţă la câte ni se întâmplă.

Din volumul „Sonatine”, de Radu Cosaşu, editura Cartea Românească, 1987.