Căluşeii

Fotbalul românesc este acum în perioada revenirilor miraculoase din ultimele 45 de minute. Deja au fost vreo patru meciuri după care presa a înlocuit clasicul „Mai buni după pauză” cu misterul „Ce li s-a spus la pauză?”. Întrebarea e totuşi incompletă, căci lipseşte „Ce naiba li s-a spus înaintea meciului, de au jucat atât de prost în prima repriză?”.

Peste vreo două-trei etape, când discursurile motivaţionale nu vor mai funcţiona, va veni la putere celebra declaraţie: „E nevoie de un şoc la echipă”. De atâţia ani, ştim soluţia: schimbarea antrenorului. Dar cine va veni? Unul plecat acum doi ani de la echipă, care va rosti aceleaşi cuvinte mari ca atunci – „proiect”, „reîntinerire”, „o nouă atitudine”.

Există o instituţie importantă care a dispărut din atenţia publică şi care era totuşi una din sursele înnoirii în fotbal. Antrenorul secund. Puteţi spune numele a trei astfel de tehnicieni din Liga 1? În România nu poate exista un Tito Vilanova, care să fi parcurs încet etapele meseriei, din Liga a patra până la vârf, astfel încât, când i se oferă şansa, să fie tobă de experienţă. În condiţiile în care şocul dorit e doar mediatic, el nu-l poate asigura.

E drept, secunzii mai există prin organigrame, iar telespectatorii atenţi îi pot în continuare zări la bucuriile de grup, îmbrăţişându-se cu masorii. Sau în imaginile de prin turneele de pregătire, aşezând jaloane pe fundal. Mai apar la conferinţele de presă, când Mister lipseşte, supărat fiind pe un post TV ce nu i-a sesizat măreţia. În rest însă, din punctul de vedere al imaginii, secundul a fost înlocuit de către directorul sportiv. Acesta e un ins policalificat, în egală măsură vector de imagine şi luptător suprem pentru binele echipei. Deseori, ocupă şi mica scenă dreptunghiulară din faţa băncii de rezerve, gesticulând ca pişcat de scorpion. Agitaţia aceasta permanentă e chiar semnul implicării totale şi al valorii. Exişti doar dacă eşti mereu văzut, iar dacă vorbeşti mult înseamnă că ştii tot, de aceea el se bate oriunde pentru echipă, în trafic, coborând de la tribuna oficială la peluză spre a-şi impune pumnul de vedere, pe Facebook ori în emisiuni TV.

Există o formă de coabitare între directorul sportiv şi antrenor, un fel de „lasă-mă să te las”. Antrenorul ştie că, în prezentul sistem, viaţa lui e scurtă, deci trebuie să se chivernisească rapid. Când are loc „şocul la echipă”, el vine cu trei jucători, pe alţi patru îi aduce directorul sportiv, toţi lucrând cu sfântul sprijin al agenţilor, iar toată lumea îşi ia comisionul. Cui i-ar folosi „proiectele pe termen lung”, „reîntineririle”, „noua atitudine”? Nu e mai bine să se rotească totul pe loc, precum căluşeii de la bâlci?