in Sfatul bătrânilor

Ce e omul, ce e berea?

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Vine o vreme în viaţa unui bărbat când trebuie să înţeleagă din ce aluat este făcut. De aceea, am acceptat cu bucurie propunerea de a vizita la fabrica de bere Heineken din Miercurea Ciuc.

Mai întâi sunt secţiile unde se fac plămădirea, filtrarea, fierberea şi răcirea. Pe scurt, procesul de fabricaţie al berii se începe prin măcinarea malțului din orz. Urmează amestecarea cu apă caldă şi se obține astfel mustul de malț, un lichid dulceag şi destul de vâscos. Mustul e fiert, i se adaugă hamei, pentru a se obţine gustul amărui și aroma caracteristice berii. Ulterior, este răcit și însămânțat cu drojdie de bere, iar după nouă zile de fermentare, berea tânără este răcită și ținută la 0 grade Celsius până când se obține berea matură. În cazul Ciuc Radler, berea filtrată este amestecată cu limonadă adusă din Germania ( 37% bere, 63% limonadă). Din acest motiv, are numai 1,9% alcool.


În aceste secţii, berea este însă abstractă, căci nu o vezi, poţi doar să-ţi imaginezi ce păţeşte până să devină un lichid popular. Eşti ca într-un nivel dintr-un First Person Shooter: fuioare de ţevi încolăcite, cazane imense din inox, manometre, monitoare, numai că nu apar soldaţi inamici şi totul e curat ca într-o farmacie.

După atâta teorie, ţi se face sete şi de-abia aştepţi întâlnirea cu berile pe care le ştii, multe şi reci, nu un lichid circulând invizibil prin conducte. Şi iată-le, în sfârşit, în secţia de îmbuteliere!

Nu cred că ştiaţi, dar peturile cresc într-un mic incubator. În respectiva maşinărie intră nişte eprubete din plastic ceva mai groase decât degetul, acolo sunt umflate ca nişte baloane şi … vuuuup!… pe partea cealaltă ies recipientele de plastic pe care le ştiţi.

De acolo, pleacă încolonate într-o mică excursie cu telecabina. Câteva, mai indisciplinate, sunt trase pe dreapta şi pe bune dacă am înţeles cum se face diferenţa, căci toate par perfecte. Călătoria continuă. Şirul de peturi intră într-un parc de distracţii, pe un fel de montagne-russe. Ce veselie!: recipientele tremură şi parcă îşi dau coate. Omuleţii transparenţi urcă o pantă, apoi se înfăşoară peste un cilindru şi sunt întorşi pe rând cu fundul în sus, ca petalele unei flori. Urmează umplerea cu Ciuc Radler (în proporţie exactă, 37 % limonadă / 63 % bere) şi punerea căciuliţei (dopul) plus sigilarea. Apoi vine lipirea etichetelor, care seamănă cu un mic dejun în lumea obiectelor. Peste bidon curge un strat de lipici, de culoarea şi de consistenţa smântânei şi, cu ajutorul unui tampon curbat, este lipită eticheta.


Imaginea benzii de producţie va rămâne pe veci legată de secvenţa din „Timpuri Noi”, în care Chaplin, după câteva ore de răsucit şuruburi, rămâne prizonierul unei zvâcniri tiranice. Asta era însă acum un secol (banda de producţie Ford împlineşte centenarul chiar în acest an). Astăzi, procesul seamănă mai degrabă cu un desen animat, e relaxant şi simpatic. Ai putea sta ore întregi să te uiţi. Pe mine, de pildă, m-au luat cu greu de lângă „acvariul” unde se lipesc etichetele.

Dar a meritat, căci în „secţia” următoare, unde se face degustarea, a fost şi mai frumos.


„Săgeata argintie”

Călătoria a continuat în München, unde a apărut conceptul Radler (amestec de bere şi limonadă, folosit mai ales pe atunci de către ciclişti). Şi unde să vezi un muzeu al transporturilor dacă nu în RFG-ul Germaniei? La Deutsches Museum Verkehrszentrum din München, printre multe exponate – drezine, biciclete, vagoane de tren, locomotive, un Porsche cu caroseria din inox, un Ford T, un automobil solar de la începutul anilor 1990 -, am văzut şi ceva care-ţi opreşte puţin inima, dacă eşti iubitor de curse auto. Una dintre primele „săgeţi argintii”, monopostul de curse Auto-Union Type C cu care, în 1936, Bernd Rosemeyer a câştigat Campionatul European, Campionatul German şi Campionatul German pe Traseu Montan. Cu alte cuvinte: 16 cilindri, 520 cai-putere şi viteză maximă de 340 km/h, adică una dintre acele maşini care se duc în Rai.


Call a bike

München-ul e unul dintre oraşele care iau foarte în serios bicicleta. Sunt benzi special alocate peste tot – largi, nebrăzdate de şanţuri şi pe care nu parchează maşinile. Mai mult, dacă bei prea mult şi mergi pe velociped, poţi primi puncte de penalizare pe permisul de conducere auto. Cel mai interesant program e însă „Call a bike”. Mai întâi te înregistrezi şi indici metoda de plată. Apoi, poţi lua o astfel de bicicletă de oriunde o găseşti (şi sunt foarte multe locuri). Fiecare bicicletă are o unitate electronică: dacă becul e verde, o poţi lua. Dai telefon la numărul înscris, primeşti un cod de eliberare prin SMS şi poţi să te urci în şa. Când ţi-ai terminat treaba cu bicicleta, o legi de ceva solid, dai telefon la centrală, spui unde ai lăsat-o, primeşti un cod de încheiere, banii se iau din cont şi gata. Simplu, nu?

P.S. Alte amănunte în relatările colegilor de expediţie şi degustare: Bunescu, Chinezu, Cismaru, Ciubotaru, Geambaşu, Manafu (lista e în curs de actualizare).

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  1. …sa inteleg ca ai baut numai Radler? Sincer, nu ma pasioneaza acest amestec bere-limo. Ori e bere, ori e limo,e un fel de pacaleala pentru copii, dar fiecare cu gusturile lui.
    Ciuc a fost mereu o bere buna, iar acum, parca e si mai buna. Am prieteni emigrati in vest, care cand vin in Ro beau numai Ciuc.
    Eu am descoperit de vreo 2 ani berea Grolsch, si am devenit “fan” inrait.

  2. Salut,
    interesant articolul, am retrait senzatia de “fabrica/muzeu”, o senzatie de coplesire, pe care am trait-o la Muzeul Guinness la Dublin (recomand!).
    Apropo de beri autohtone: in perioada liceului si ulterior, berea Caraiman mi se parea cea mai buna de pe pamant.
    Stie cineva ce s-a intamplat cu ea? N-am prea mai zarit-o.
    Ura

  3. …spre deosebire de articolul in care anticipai sezonul 2014-2015 al Ligii 1 si care articol mi se parea degeaba, asta imi place.

  4. ai descris asa frumos tot procesul ca aproape imi aparuse dorinta de a bea un Ciuc radler, dar mi-a trecut…si eu sunt de acord cu Nic : ori e bere ori e limonada, dar mai bine sa fie bere :)

  5. Io zic ca barbatul roman e facut din berea ailalta, care are tot gust amarui, dar mult mai puternic; aia cu tricoul patat peste 200 de ani.