Mi-a luat mai mult timp să scriu despre această carte remarcabilă, apărută la Editura Polirom, pentru că am vrut să recitesc câteva dintre cele unsprezece povestiri cuprinse în ea.
Povestirile la care am simțit nevoia să mă întorc sunt cele care au rădăcinile înfipte în livezile de la țară. Se simte că acolo este exprimată latura cea mai profundă a autorului, atât cât ni se dezvăluie prin intermediul personajelor și a poveștilor. Nu există nimic nefiresc ori forțat în scriitură, sunt senzații trăite de toți, precum cea de dezagregare a satului unde ne-am petrecut vacanțele, surparea lentă a bunicilor și a părinților, a unui vecin, rezistența aparent cinică a celor de la țară în fața morții, punțile dintre generații, uneori imposibil de traversat.
„Vizitasem încă o dată memorialul în aer liber al copilăriei, un loc tot mai trist și mai tăcut, unde hotărîsem să nu-mi aduc puștiul, tocmai pentru că aici totul fusese deja trăit, și nici eu, nici altcineva nu mai aveam prea multe de făcut”. Am citat din cea mai bună povestire, Întoarcerea. Domino înfățișează aceeași imposibilă întoarcere către vremuri trecute, pornind de la revenirea în cartierul copilăriei, unde „recunoștea totul și totul i se părea străin, ca-ntr-un coșmar”. Wyoming, o altă reușită, descrie o întâlnire pe plajă în care tristețea și optimismul se întrepătrund. Prin ușile larg deschise este o scurtă întâmplare petrecută într-un autocar, unde moare un om. Povestirea Cel mai departe, care deschide volumul, este mica odisee a unui om care se duce la un spital, căutând un doctor.
Se simt, după modestele mele repere în domeniu, tușele unor doi mari autori de proză scurtă, J.D. Salinger și Alice Munro. Nu există finaluri neașteptate care să se audă ca dopul extras din sticlă, după cum nu există nici în viață, doar alunecări lente către ele.
Este carte foarte bună. O găsiți fie la Bookfest, la standul Polirom, fie aici.
De acord, „Intoarcerea” curge perfect desi sta la un pas de prapastia idilicului sau a „samanatorismului” post-modern. Daca o exista asa ceva :) Dar nu cade si ramai doar cu senzatia de calm, de echilibru si de nostalgie bine temperata.
Pacat de alte povestiri, foarte bune, care sunt taiate brusc de scene de sex agresiv, inutile in economia naratiunii. Doar parerea unui om care n-a putut citi mai mult de 100 de pagini din Henry Miller . Poate un carlig pentru alt tip de cititor.
Una peste alta merita citita, anunta lucruri mari pentru viitor. Sper.
A, si am uitat de „Wyoming” care chiar m-a atins la sentiment :)
M-aţi făcut curios.
@the man: În primul rînd, mulţumesc de aprecieri.
Rămîn, totuşi, nelămurit cu privire la ceea ce consideraţi „povestiri tăiate brusc scene de sex agresiv”, dat fiind că în carte nu apare decît o singură scenă de sex, unde nu se întîmplă nimic „agresiv” :)
Altfel, că se mai vorbeşte ici-colo de sex oral, la un moment dat se pronunţă „pizdă” sau „fut”, iar undeva e sugerată o masturbare – aceste lucruri fac parte din viaţă, din comportamentul şi felul în care vorbesc oamenii zilelor noastre.
Povestirile mele nu sînt erotice: aceste elemente banale de sexualitate din viaţa personajelor au utilitatea lor în economia prozei realiste pe care o scriu.
@the man
Acu’ sa te vaz ce bine combati :)
deci omul ala ,scriitoru, nu zice merci gazdei ca baga senvisuri in sufrageria lui si se uita la tv la getafe-almeria mocca da’ se supara pe ala de linga el de pe canapea ca a comentat de sosetele lui.
@the_kop
I-am mulţumit „gazdei” pe contul meu de FB; sîntem OK :)
Iar dacă din comentariul meu aţi înţeles că m-am supărat, atunci mă declar nelămurit a doua oară :)
marius chivu@ nu mai stiu cind am scris, probabil manga ca a pierdut supersimo si infringerile ei doare. sper sa-ti citesc cartea, cind zice AG ca ceva e bun il cred cento per cento. i do apologize si s-o ascultam pe zaz cintind jazz.