in literatură, Recomandări, roman

Știi, Lavinia, caracatițele…, de Leonida Neamțu

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email
“Știi, Lavinia, caracatițele, când dorm, își lasă din precauție un braț în stare de veghe, ca un păzitor care să le apere de orice rele.”

Cum să dai unei cărți acest titlu? Cum, vă întreb?! Câtă îndrăzneală, câtă nepăsare și cât farmec în această decizie!

E o carte de dragoste, iar acesta, nu știu dacă ați observat, e un gen minor pe la noi. Sunt puține cărți despre iubire în literatura română. Poate pentru că românilor, în general, le este frică de emoții și preferă să lunece pe la suprafața lor?

Titlul, de fapt, este o trimitere la relațiile complicate de amor, la pânda continuă dintre amanți. Fraza cu care am început articolul continuă astfel: “Știi că ești o caracatiță? În vreme ce dormeai, o parte din tine continua să mă supravegheze, din cauza aceasta mi-a pierit somnul, te apărai cu prea multă înverșunare!”

“Știi, Lavinia, caracatițele…” e scrisă la persoana I, sub forma unui fel de jurnal în care se amestecă amintiri, întâmplări și iubite, bunici și voievozi, în același stil misterios și difuz al scriitorului. Leonida Neamțu avea această capacitate extrem de rară, putea scrie cu mult umor despre chestii profunde, fără să banalizeze emoția, dar și fără să solemnizeze excesiv. Era jucăuș și grav în același timp, așa cum, dacă permiteți, vocea lui John Lennon putea fi tăioasă și blândă de-a lungul aceleiași note.

Măcar atât să știți despre această carte, că e fermecătoare și teribil de sinceră. Iată câteva dovezi:

“Nori fusiformi, cenușii, traversau în diagonală cerul, aliniați ca niște șiruri de morți de holeră.”

“O femeie pe care n-o iubești abia-ți subliniază singurătatea. Iată un motiv bun pentru a bea. Singurătatea e alcătuită din mii de musculițe aurii, care zbârnâie, zbârnâie…”

“Sunt fumător numai noaptea (…) În timpul zilei, pe lumină, nu sunt decât un fel de cinic. Dacă văd un alai de nuntă, îmi vine să zic: oare acest viitor divorț nu se putea pregăti cu mai puțin fast?”

“Graiul obiectelor așa-zis moarte sau neînsuflețite impresionează uneori mai mult decât cel al ființelor vii. El exprimă totdeauna doar adevărul necesar, în timp ce materia însuflețită mai mult fantazează.”

“Prin casă trecu un miros de cârnat fript…

– Lucia, ascultă-mă bine, nu te crispa ca o scoică aruncată pe mal pe care vrea cineva s-o deschidă cu forța…”

De ce spun că e o carte sinceră? Pentru că este, într-o mare măsură, autobiografică. Personajul principal scrie cărți polițiste și, la un moment dat, i se confesează unei iubite:

“- Altceva vreau să spun. Uite, încerc să scriu și să public cărți serioase și nu reușesc nici una, nici alta. Că nu reușesc să public, nu e grav, au pățit-o și alții. Dar nu reușesc să scriu o carte serioasă, nu pot s-o duc până la capăt. (…) Oricum aș începe, oricum aș continua, până la urmă se transformă în roman polițist sau în dracu’ știe ce, dar tot nu mi-l publică, fiindcă finalul nu e convingător sau e absurd sau…

– Neverosimil…

– Acesta e cuvântul!”

Și, sunt convins, așa a și fost.

Romanul “Știi, Lavinia, caracatițele…” de Leonida Neamțu este reeditat de Editura Publisol.

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.