in literatură, Recomandări, roman

Blondul împotriva umbrei sale, de Leonida Neamțu

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Unul dintre scriitorii mei favoriți români dintotdeauna a fost și rămâne Leonida Neamțu. A fost unul dintre cei care m-au făcut să mă îndrăgostesc de cărți. Și astăzi, cel puțin o dată pe an, neapărat îl rerere… (etc.)…citesc. E în continuare proaspăt, la mai bine de jumătate de secol de la apariția primelor sale cărți.

Leonida e un seducător. Ca orice cuceritor subtil, dă senzația că își ignoră cititorul, doar îl trage cu ațe nevăzute după el, mai departe și mai departe. Când citești cărțile lui, nu-ți pui la început eterna întrebare “Ce vrea să spună scriitorul?”, ci mai ales “Ce vrea scriitorul de la mine?” În țara lui Ionesco, Urmuz și Caragiale, scrisul lui e o provocare. O călătorie. Un joc. E atât de ludic și de imprevizibil, de neconvențional, încât te surprinde la nesfârșit.

Leonida dă senzația că scrie cu o incredibilă ușurință, ca și cum ar mânca pufuleți ori și-ar face vânt cu o gazetă. Acest stil seamănă cel mai bine cu un exercițiu de gimnastică feminină de la Olimpiadă. Sportiva plutește grațioasă deasupra bârnei ori se zvârle ca un fluturaș printre paralele.

Curge. Pur și simplu curge.

Stilistic, scrisul lui Leonida Neamțu e cam așa: șoimul maltez al lui Dashiell Hammett și corbul lui Poe ciugulesc pe o țarină de lângă satul lui Garcia Marquez, totul fiind filmat de către David Lynch.

Efectul e ca în filmele tragicomice italiene, în care puteai râde în hohote minute în șir, pentru ca apoi tragedia, densă și neînduplecată, să-ți dea o palmă peste ceafă.

“Blondul împotriva umbrei sale” (1973) este o culegere de povestiri diferite ca gen, unite însă de stilul unic “leonidian”. În povestirea omonimă apare cel mai interesant și drag personaj al autorului, un fost agent secret și as al deghizărilor, Blondul. Acesta se trezește într-o bună zi dedublat, victimă a unei conspirații extraterestre. Este ca și cum David Lynch ar fi făcut un film precum Invasion of the Body Snatchers, virat însă într-un comic antrenant în care coexistă hangițe cu părul verde și rotunjimi agreabile, o bandă a Chiorilor, genii neînțelese ale matematicii (“Matematicianul Șorban, cel care a decretat că X nu se întâlnește niciodată cu Y…”), câini bionici, scriitori flamanzi și călăi medievali.

Povestirea cea mai întinsă ca dimensiuni este “Glonțul de aur, drept în tâmplă, sus”. Este proză polițistă pură, dar, ca de obicei în opera lui Leonida, acesta e doar pretextul unei călătorii fantastice într-un absurd tragicomic. Un alt personaj clasic al autorului, polițistul Adrian Mocanu, trebuie să rezolve un șir de crime comise într-un târg de munte, cu gloanțe de aur.

După două motto-uri – al doilea e superb (“Un pește mare de aur înoată / prin subterană. Cine poate / pretinde că el nu există, / doar fiindcă nu l-a văzut?”) -, iată-ne în plin noir ardelenesc, cu bărbați taciturni și femei fatale. Evident, există și un criminal, extras din râul suspecților ca un păstrăv :) .

În “Blondul împotriva umbrei sale”, Leonida Neamțu abordează însă o o sumedenie de alte teme.  Scufundarea în oceanul etern a unui scafandru, dialogul fictiv dintre nisip și marmură, parodii după stilul western și – evident – detectivistic. Există și mult SF, în povestiri precum “Miraje pe mările sudului”, “Fotografii, stampe, călătorii…”, “O ipoteză absurdă”, “Cele două obsesii ale Omului-Șopârlă” sau “Raport final”. În acestea, stilul aduce cu cel folosit de Italo Calvino în Cosmicomicării, care îmbină tratarea glumeață a unor subiecte importante: trecerea timpului, moartea, singurătatea, iubirea, căci despre lucrurile grave cel mai bine putem vorbi în glumă.

Găsești diamante la tot pasul, fraze superbe risipite cu nepăsare:

“Faldurile ploii ascundeau câini umezi cu dinții tociți și ochii plini de o teroare neînțeleasă.”

“Nu circulau taxiuri, se ascunseseră prin găurile lor tainice și ronțăiau fân proaspăt, nu circula nici măcar o coadă de câine roșcat, sau vreo fantomă prietenoasă care să-și lase laba rece pe neașteptate pe umăr și să mormăie: <<Încotro, puișor?>>”

“Mustăciosul, mestecând întruna (presupun că mesteca o labă de broască), își vârî antenele sure în carnețel.”

“Cu toamna, din golurile cerului se prăbușiră și cetele de ulii; se prinseră de ramuri cu gheare de oțel, ca niște lilieci.”

“Prin tavanul de sticlă, în clipa aceea, luna trimitea un iatagan roșu. Dând la o parte perdelele ce ascundeau baldachinul Căpitanului, mă așteptam să văd un cadavru. N-am descoperit însă nici măcar o maimuță.”

Această jonglare perpetuă între genuri și refuzul permanent de a se lua în serios sunt mărcile acestui mare scriitor. Leonida Neamțu ar fi putut scrie, minunat, despre orice. O carte de bucate, un tratat despre indiferența longobarzilor în fața istoriei, o poveste de dragoste între doi balauri. Numai că istoria trebuia să-l așeze pe acest fiu rătăcitor într-un singur raft, așa că l-a așezat, cumva nemeritat, doar la “roman polițist”.

Editura Publisol a avut inițiativa minunată de a-i republica opera, ceea ce este o ocazie extraordinară de a reda publicului unul dintre cei mai nedreptățiti, originali și jucăuși scriitori pe care i-a avut literatura noastră.

Dacă deja l-ați citit, această restituire vă va însenina viața. Dacă de-abia acum îl descoperiți pe Leonida Neamțu, vă invidiez: vă așteaptă o fantastică lume nouă.

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.