Istoria unei mărețe irosiri

A apărut documentarul “Gascoigne”. Să nu-l ratați.

Din start vă spun, dacă iubiți fotbalul, indiferent de echipa cu care țineți ori de cât de aspru sunteți înclinați a judeca omul, îl veți vedea cu sufletul strâns.

Intervievați, în afara lui Gazza, au fost doar trei oameni, căci regizoarea Jane Preston a avut intuiția de-a nu ucide subiectul prin zeci de depoziții: Gary Lineker, Jose Mourinho și Wayne Rooney, adică prietenul, antrenorul – care-l desemnează pe Paul drept “the Special One” – și posibilul urmaș.

Și iată-l pe Gascoigne din nou singur pe scenă: o cameră aproape goală, iluminată în tonuri albastre-verzui, amintind prin austeritate de un salon de spital. Prima poveste o spune chiar trupul lui: figura, diminuată, secată de rotunjimile falstaffiene, dantura dezvelită de rictusuri – înlocuită a doua oară, după un accident de mașină -, ochii ca doi viermi umezi. Uneori, îți vine să întinzi brațul prin ecran și să i-l așezi pe umăr.

Vorbește despre morțile pentru care se simte vinovat, prostiile, ghinioanele, accidentările, antrenorii lui. Sunt amintite farsele sale celebre, nu toate, căci ar fi fost nevoie de o enciclopedie. Ginola povestea că putea spune glume la nesfârșit în vestiar, zi după zi. De-abia sosit la Lazio, Gazza i-a strecurat lui Di Matteo un șarpe mort în buzunar, apoi i-a cerut bani cu împrumut. Unui coechipier i-a “plantat” doi pești sub bancheta automobilului și din cauza duhorii, mașina a trebuit casată. În fața lui Sepp Blatter a apărut în costum de Moș Crăciun.

Golul lui pentru Anglia de la Euro 1996, împotriva Scoției, rămâne una dintre dovezile de perfecțiune fotbalistică oferite de acest geniu neliniștit, de parcă, în secundele acelea, din cioburi s-ar fi înălțat, odată cu balonul săltat peste fundaș, ceva din sufletul unui om care n-a izbutit multe în raport cu cele ce-ar fi putut face, dar care cu siguranță a știut cum să lupte și să sufere pentru naționala țării sale. Și publicul, cel care întotdeauna dă verdictul suprem, l-a iubit, văzându-l cum se avântă ca o rachetă pe cerul senin pentru a exploda, transformându-se într-o arteziană de confetti, pești colorați, bancnote și mulaje din cauciuc.

Acesta a fost jucătorul Gascoigne. “Trebuia să jucăm cu Sunderland, pe 12 ianuarie 2002. În acea noapte, am băut trei sticle și jumătate de vin și am luat 11 pastile de dormit. M-am trezit tremurând pe la șase dimineața, am mai luat cîteva pastile, am terminat vinul, am adormit la loc. M-am trezit din nou la ora nouă, am băut trei pahare de brandy, am fumat și am plecat la meci. Mă simțeam groaznic, așa că am mai luat un brandy triplu, o pastilă și am ieșit pe teren. După aceea, m-am întors acasă și m-am culcat. Dimineață, a venit un prieten. L-am întrebat cum am jucat. «Uite-aici», mi-a zis, arătând către sticla de șampanie de pe masă. «Ai fost omul meciului»”.

Filmul poate fi cumpărat de aici.