La ce ajută un antrenor străin?

În România, dintotdeauna, când conducătorii au considerat că e nevoie de “un șoc la echipă”, a fost concediat antrenorul. Atât. A fost singura metodă psihologică de a motiva jucătorii și cea care are șansele cele mai puține să funcționeze. Mesajul pentru sportivi era: “Antrenorul e de vină, voi sunteți OK”. Mesajul pentru noul antrenor: “Vei păți la fel”. Aproape niciodată însă, de la Burebista încoace, nu s-a gândit nimeni să angajeze un psiholog la echipă. 

Aici intervine vocația de semizeu a tehnicianului din România, unde sportul era văzut ca un fel de șantier al trupurilor. Eroul trebuia să se priceapă la toate, să fie și educator, și psiholog, și preparator, ba chiar să aibă cunoștințe de fizică atomică.

Chestiunea vine și din mentalul nostru. Câți eroi colectivi avem în basme, povestiri, legende și mituri? În afara lui Harap Alb, ce strânge un “dream team” de ciudați cu care-și atinge obiectivele, altul nu cunosc. Ceilalți, autohtonii singuratici, în general pierd pe final: viața îi demite. Basmele noastre sunt pline de loseri strălucitori îngropați într-o poieniță.

Tot de acolo vine și teama noastră față de străini. Popor mic și bănuitor, am zis că toți vor să ia o halcă din țărișoară. Dacă vastele imperii valahe s-ar fi extins către nord, am fi avut niște obiecții la adresa vecinilor scandinavi: probabil, danezii ar fi fost niște leneși invidioși, suedezilor nu le-ar fi plăcut manelele noastre triumfaliste, norvegienii ar fi fost niște lași răzbunători și cu umerii înguști.

În fotbal, când lucrurile mergeau prost la națională, de obicei era adus Iordănescu. În handbalul feminin, Tadici. Era mai ușor să dai milităria jos din pod, înaintând ca racul spre vremurile apuse, decât să trăiești în vremurile tale.

În handbal, singurul sport de echipă în care mai însemnăm ceva, acești antrenori străini au schimbat lucrurile în bine. Fiecare dintre Anja Andersen, Tomas Ryde, Vestergaard și Ambros Martin a adus ceva nou. Ultimul sosit este selecționerul naționalei masculine, Xavier Pascual, sub conducerea căruia am învins Polonia, ocupanta locului al patrulea la Olimpiada de la Rio. Băieții îi zic “Xavi” sau “Pasqi”. „Nu ne-a impus să-i zicem mister, omul e foarte modest”, povestește unul dintre handbaliștii de la națională. Asta mi se pare în sine o revoluție, într-o țară în care “domn’e” denotă luarea în râs, iar „nea” e folosit cu respect.

Echipa pentru care au jucat cândva Gațu, Penu, Radu Voina, Drăgăniță sau Stângă n-a mai fost de 22 de ani la un campionat european. Veșnicele evocări ale victoriilor mărețe au însă eficiența pupării de moaște. Acum, Cântec, Criciotoiu, Negru, Ramba, Pavel sau Popescu au șanse să ajungă acolo, conduși de “Xavi”.

Ce spune această neașteptată victorie cu Polonia? Că există viitor, nu doar trecut îndepărtat, cu condiția să privești către el.