Am scris un roman. Se numește “Exitus”. Va apărea în curând la Polirom.

În ultimii ani, am scris un roman. Acum, poate v-ați dat seama: ca orice om, am și eu două laturi, una care ia lucrurile ușor și una mai profundă, mai gravă. „Exitus” vine din această a doua zonă.

Romanul este despre un băiețel, Milo, care crește singur la o morgă înconjurată de un vast câmp de gunoi. Are drept profesori almanahurile și enciclopediile găsite printre resturi, iar ca tovarăși de joacă animalele și trupurile celor morți. În pragul adolescenței, hotărăște să iasă între oamenii vii, dar descoperă că aceștia sunt de o cruzime fără margini.

Lansarea cărții va fi în această lună. Voi da mai multe detalii atunci când vor fi stabilite. Până atunci, redau un scurt fragment din carte.

……

Într-o noapte, Milo a cunoscut dragostea. Ştia deja ce este femeia, ce taine ascundea carnea ei. Văzuse sute de trupuri goale, în toate poziţiile, cu lipsa de pudoare pe care numai abandonul morţii îl poate da. Punând cap la cap ceea ce ştia cu cele ce credea, a desluşit treptat mecanismul concepţiei, aşa cum, tot desfăcând şi compunând la loc o puşcă, până la urmă înţelesese la ce folosesc părţile ei. Trăind departe de cei vii, unde moartea era prilejul unei scurte atingeri a perfecţiunii până ce carnea trecea ori în țărână, ori în cenuşă, n-a simțit decât satisfacţia unei probleme rezolvate.

În acea seară, stătea pe acoperișul spart al casei sale, așteptând să plece transportatorii de leșuri, când a văzut-o prin fereastra morgii. Stătea sub căutătura de bijutier a lunii, abandonând privirii lui partea de sus a unui trup gol fără nume, de luminescenţa ivoriului, un bust străbătut de filigranul nervurilor albăstrui, răsturnat de pe soclul lui firesc pe pardoseala rece. A stat şi a privit-o, la fel de nemişcat, ştiind că ora aceea astrală era făcută doar pentru ei, căci timpul urma să descompună în curând acel miracol, calcinând cupolele de sidef ale pomeţilor şi umerilor, stingând strălucirea minerală a pieliţei şi luciul molcom al buzelor.

Ea i-a simțit privirea şi parc-a tresărit. El şi-a înălţat braţul drept, iar gestul a durat o mie de ani. Mâna lui avea o tonă; degetele tremurau la capăt ca nişte păsărele prinse în smoală. Milo şi-a ţinut răsuflarea, desigur că şi ea. Era goală și liniștită, de parcă tocmai goliciunea ar fi îmbrăcat-o, lăsând vederii detaliile feminității ca pe niște broderii alese. Fata şi-a lăsat graţios capul într-o parte, ca pentru a-l vedea mai bine, iar inima lui bătea aidoma unui clopot, trimiţându-şi reverberaţiile în tot trupul, din tălpi până-n timpane. Era ameţit. Ochii ei scânteiau, pe chip îi plutea umbra unui zâmbet. S-a lăsat încet pe spate, lunecând domol spre partea de jos. Și-a lăsat în urmă braţul ca pentru a-l aşeza sub ceafă, dar vai! umerii şi capul i-au ieșit atunci din cadru, trase de-o forţă invizibilă împotriva căreia nu putea lupta. Pentru o secundă, părul, cu inconsistenţa lui fragilă, a mai zăbovit acolo, câteva fire rămase în pata de sânge închegat şi-n dâra delicată, ultima urmă din trecerea prin lume a fetei, căci un lucrător al morgii pornise să o târască spre crematoriu.

Atunci, pentru prima oară în viaţa lui, Milo s-a simţit singur, o ciudăţenie părăsită la capătul universului. A stat până ce ultimul fir de fum a părăsit hornul crematoriului, apoi a început să-și facă bagajul.

A doua zi la prânz, a plecat.

……