Cele mai bune thrillere din 2017

Nu le-am ales pe cele arhicunoscute, gen Atomic Blonde, Logan sau John Wick 2 – de altfel, nici nu le-am văzut :) -, ci pe cele mai puțin știute.

Robert Pattinson în Good Time

1. Good Time. Un bărbat își ia fratele handicapat să-l ajute la jefuirea unei bănci, apoi încearcă să-l scoată din spitalul unde a ajuns.

Se spune că frații Safdie l-au avut mereu în minte pe Robert Pattinson când au gândit filmul. Se vede asta: îi vine mănușă. E cel mai bun rol al lui Pattinson de până acum și sper ca el să obțină măcar o nominalizare la Premiile Oscar. Are aici ceva din intensitatea lui Pacino în Dog Day Afternoon. De fapt, cam de-atunci n-am mai văzut genul acesta de personaj, cu atâta forță și care să facă praf tot ce atinge, ca o versiune de doi lei a regelui Midas. Tehnica aceasta a dezorientării pe care o folosesc frații Safdie – ca filmare sau dezvoltare a narațiunii, că nu explică cine sunt și de unde vin personajele – este o imitație a vieții, care nu respectă niciodată regulile, și pe care, când e să se facă praf, nimic nu o mai poate lipi. 

În atmosfera aceea deprimantă, sunt câteva creații actoricești foarte bune. De exemplu, este o negresă în vârstă cu care Pattinson împarte o ambulanță și care-l găzduiește în apartamentul ei. Gladys Mathon nu e actriță profesionistă, dar wow!, face un mic rol memorabil.

Un alt atu al filmului: perfecta împletire cu coloana sonoră, semnată de muzicianul Daniel Lopatin (Oneohtrix Point Never), care seamănă cu temele din filmele anilor ’70 (Les granges brûlées – Jean Michel Jarre).

Dacă aș fi regizor român, aș trage puțin cu ochiul la acest film. Stilistic, seamănă cu ce încearcă ai noștri; are poveste, ritm, imagine asemănătoare, dar și ceva care „mizerabiliștilor” noștri le scapă mereu: pulsează a viață, chiar și în ipostazele ei cele mai deprimante.

E unul dintre cele mai bune filme ale anului. Nu-l ratați!

Robert Pattinson și Benny Safdie în Good Time

2. Berlin Syndrome. Este un thriller psihologic subtil, dar destul de cumințel. Vizitând Berlinul, o fată pasionată de fotografie din Australia se îndrăgostește de un tânăr profesor german. După o noapte de amor, el o face prizonieră în apartamentul lui. Există o ambiguitate continuă, transformarea e delicată, jocul – mai ales al ei – bun. Ceva totuși parcă lipsește ori s-a dizolvat pe parcurs.

Este un fel de Last Tango in Paris pentru hipsteri, mai corect din punct de vedere politic, fără excese, o trimitere clară către Sindromul Stockholm. Nu știi dacă ea joacă un rol pentru a evada ori dacă sentimentele ei sunt sincere și s-a îndrăgostit de temnicer. Știm însă vreodată? Părerea mea este că autoarea Melanie Joosten și regizoarea Cate Shortland au vrut să ofere o metaforă a vieții în doi. Au reușit, până la un punct, dar parcă s-au oprit prea devreme. Finalul, de pildă, e previzibil și cam slăbuț.

Teresa Palmer în Berlin Syndrome

3. Don’t Breathe. Deși ideea filmului e luată dintr-un thriller mai vechi – Wait Until Dark (1967), în care o femeie oarbă (Audrey Hepburn) e terorizată de trei hoți, în propriul ei apartament -, acest film are tot ce-i trebuie unui thriller: premisă simplă, ritm în creștere, intensitate și răsturnări de situație. Trei hoți tineri intră în casa unui veteran de armată orb să-i fure banii, numai că lucrurile se complică rapid.

Interpretul orbului, Stephen Lang, face un rol senzațional, care îmi amintește de capitolul „Dare de seamă despre orbi” din „Despre eroi și morminte”, cartea lui Ernesto Sabato. Îți creează senzația unui animal de pradă, rapace, cu simțurile treze, căci din pradă el devine rapid agresor.

Se lucrează la partea a doua a acestui thriller. Sper să fie la înălțimea celei dintâi.

P.S. OK, am trișat, filmul e din 2016, dar eu l-am văzut în 2017 :)

Stephen Lang în Don’t Breathe

4. Get Out. Deși mulți îl consideră „surpriza anului”, nu-i chiar o capodoperă. Totuși, merită văzut. Un cuplu birasial – ea albă, el negru – merg în vizită la părinții ei. Treptat, el începe observe lucruri suspecte în jur și să se simtă pândit. Creșterea sentimentului de paranoia e mișto dozată, dar folosirea clișeului inversat – și, pe bună dreptate, deseori acuzat a fi un izvor de rasism – al „negrului magic” e exagerată. Toți acești seniori sudici și blonzi nu pot fi decât niște bestii însetate de sânge. Da, chiar sunt chitiți să-i ia gâtul bietului băiat: doar nu credeți că asta se va întâmpla.

De la un punct încolo, nicio surpriză, nicio întoarcere, niciun fior.

Secvență din Get Out

5. Wind River. Un thriller bun și bine dozat, scris și regizat de către Taylor Sheridan, cel care a scris Sicario, la fel și Hell or High Water, acesta, ultimul, fiind unul dintre filmele excelente nedreptățite anul trecut la Premiile Oscar.

Wind River e doar al doilea film regizat de către Sheridan – primul, Vile (2011), fiind slăbuț -, dar nu se simte lipsa de experiență. Un căutător de urme, afectat de o tragedie personală, se implică în anchetarea unei crime petrecute în mijlocul pustiului înghețat și înzăpezit dintr-o rezervație de indieni. O surpriză plăcută este Jeremy Renner, care duce foarte bine rolul pe umeri.

Totul e OK și la locul lui, dar a fost puțin frustrant modul în care a fost devoalată identitatea asasinului. E ca și cum scamatorul ar renunța la întregul său arsenal de manevre pentru derutare doar pentru a ne prezenta puțină violență și pentru a filosofa pe marginea destinului animalelor în circul contemporan. Aș fi vrut mai mult, după cum a terminat, ca scenarist, Hell or High Water, printr-o scenă care a închis perfect cercul.

Jeremy Renner în Wind River

6. Super Dark Times. După primul sfert de oră, te aștepți să fie un film despre adolescenți care cresc împreună într-un orășel american, cu primele iubiri… etc., dar foaia se întoarce rapid, când un accident se produce. E un film foarte dur, iar asta vine din cruzimea cu care este explorată tema și din alăturarea temelor adolescentine cu violența și vinovăția răului deja făcut.

Secvență din Super Dark Times

Vouă ce thrillere v-au plăcut în 2017?