Banii mei

Stau la câţiva metri sub mine, în banca de la parterul blocului. De fapt, e un fel de-a spune că stau. În cea mai mare parte a timpul se vântură prin lume, în timp ce eu muncesc să-i înmulţesc şi să le asigur un trai decent. Prin mai, banii mei s-au întors fericiţi din Canare, unde puseseră umărul la cumpărarea unui iaht. Apoi au plecat spre China, unde au reprezentat o infimă parte din tranzacţionarea unei fabrici de automobile.

O dată pe lună mă interesez de starea lor şi banca îmi dă o hârtie din care reiese că sunt bine sănătoşi. Da, recunosc, puteam să fiu un administrator mai responsabil şi să-i investesc cu un profit mai bun. Puteam însă, la fel de bine, să-i pierd la ruletă ori să-i lipesc de frunţile lăutarilor.

După ultimul lor sejur prin Elveţia, au venit cu nişte expresii noi. „Suntem sângele nevăzut al lumii. De ce continui să …?”, foşnea morocănos un „Nicolae Grigorescu”, dar n-am mai apucat să ascult continuarea, pentru că l-am dat rapid la schimb într-un supermarket pe două sute de grame de salam, două pâini şi o bere. Apoi, prin vară, banii mei au vizitat Ciprul, de unde s-au întors spălaţi şi cu planuri mari de viitor. Când am extras o parte din ei din bancomat, vorbeau de „off shore”-uri şi de firme-fantomă, dar au amuţit când au văzut că se duc pe întreţinere şi pe două cărţi, culmea!, fără nicio legătură cu domeniul financiar-bancar. Am considerat – şi cât am greşit! – că nu le datorez banilor mei vreo explicaţie.

Ultima oară când i-am văzut, bancomatul a tuşit de câteva ori până să-i scuipe. Banii mei erau palizi şi împuţinaţi. „Caragiale” mă privea cu nişte ochi răi, din care dispăruse orice urmă de umor, şi aş putea să jur că, din mijlocul teancului, un „Eminescu” m-a înjurat încetişor, în rime încrucişate. Tocmai reveniseră dintr-o lungă vizită peste Ocean, unde contractaseră un soi de maladie fiscală, care lărgeşte elasticul la teancuri, creşte dobânda la împrumuturi şi atacă indicele Dow Jones. Un consult financiar a arătat că banii mei traversau un acut sentiment de înstrăinare şi că dezvoltaseră un complex de inferioritate în faţa lui Ben Franklin. Cum unele bancnote aveau chiar gânduri de denominare, am încercat să salvez ce se mai putea salva, aşa că i-am dat pe toţi pe două sute de grame de salam, două pâini şi-o bere.

Acum sunt depus într-un apartament de bloc. O dată pe lună, banii mei se interesează discret de mine: dacă merg la şedinţele comitetului, dacă prestez o activitate cu caracter economic şi dacă nu m-am devalorizat ca animal social. Sper doar ca, la următoarea zguduire a bursei umane, să nu mă lichideze.

Cine decide în cazul apariţiei unei sarcini neaşteptate?

Amândoi

de Adrian Georgescu

Într-o asemenea situaţie, decizia, indiferent care ar fi ea, trebuie luată în doi, iar ponderea trebuie să fie 50%-50%. Există, evident anumite excepţii, cum ar fi violul ori când starea de sănătate a mamei nu permite ducerea unei sarcini.

Ascunderea faţă de tată a apariţiei unei sarcini mi se pare o greşeală. Este şi copilul lui. Un bărbat care nu doreşte ca perechea lui să facă un avort este oricum mai pregătit decât respectiva în a deveni părinte, deci şi-ar putea asuma singur această responsabilitate. Legea e însă mai degrabă interesată de dreptul unei femei de a face un avort decât de şansa dată de Dumnezeu unui copil de a trăi alături de cel puţin un părinte care să-l vrea şi care să-l iubească.

Să mergem la polul opus. Ce face în general o femeie care îşi doreşte un copil, dar care nu are o relaţie stabilă? Seduce un bărbat şi-l convinge că a folosit una dintre metodele contraceptive feminine. E o metodă mai la îndemână decât a apela la o bancă de spermă, unde donatori sunt bărbaţi care şi-au asumat condiţia anonimităţii şi care, în plus, sunt şi testaţi medical. După un timp, bărbatul e pus în faţa unui fapt împlinit, ceea ce poate presupune şi plata unor obligaţii financiare pentru un lucru pe care nu şi l-a asumat.

Eu cred că o femeie ar trebui să aibă drept de veto doar în cazul în care ea vrea copilul, dar el nu şi numai dacă ea îşi asumă integral responsabilitatea creşterii şi a întreţinerii. Altfel, este nedrept, nenatural şi ilogic, adică un abuz.

Alegerea unuia singur

de Elena Georgescu

Un astfel de moment, cel al sarcinii neaşteptate, e trăit în mod diferit de către cei doi. Bărbatul, deşi implicat, este în continuare liber, iar femeia, confruntată cu o dimensiune diferită a realităţii, devine prizoniera propriei sarcini.

Nu cred că o astfel de decizie poate fi luată în comun. În cazul unei sarcini neaşteptate, votul este deplasat şi inutil şi e mai potrivit ca alegerea să fie făcută de către femeie. Sigur, ea poate cere părerea partenerului, a părinţilor, a medicului, a preotului sau a oricui doreşte, dar dacă se va lăsa sau nu influenţată de aceştia e numai treaba ei. În cazul în care ponderea decizională ar fi egală, cât de „democratic” ar fi, de exemplu, ca un bărbat să silească o femeie să nască un copil pe care ea nu-l vrea?

Avortul este considerat un păcat grav. Poate cineva care doreşte să ia parte la o astfel de decizie să-şi asume şi partea de vinovăţie care i se cuvine, neputinţa de a se ierta, trauma post avort? Un bărbat poate traversa o perioadă de doliu, însă nu va simţi niciodată aceeaşi apăsare de a-l fi ucis pe cel pe care îl plânge.

A lăsa un copil, convinsă fiind că nu eşti pregatită pentru acest lucru, e la fel de greu. Adesea, bărbatul promite că va ajuta şi el cu ce poate, dar această afirmaţie include şi varianta „zero”. Responsabilitatea, sacrificiile, compromisurile, depresiile şi chinurile îi revin într-o proporţie covârşitoare femeii, de aceea şi decizia trebuie să-i aparţină ei.

Criza

În capitalism, crizele financiare sunt paradoxale semne de sănătate, un avertisment că e necesară o reaşezare a sistemului. În comunismul totalitar, criza e continuă şi e prezentată drept sănătate, iar viitorul luminos e atât de îndepărtat, încât practic nu există. Capitalismul a rezolvat problema dându-ţi viitorul acum, prin contractul de credit, însă citiţi cu atenţie rândurile scrise cu litere mici din partea de jos!, pentru asta va trebui să munceşti până la sfârşitul vieţii. Şi cel mai amuzant lucru este că viitorul e deocamdată produs în China, aşa cum puteţi vedea pe etichetele celor mai multe dintre obiectele pe care le cumpăraţi.

Ca în cele mai îndepărtate vremuri, omul se sperie de o invenţie a sa. Un lanţ de abstractizări şi o epidemie de panică provoacă astăzi un efect al naibii de concret. Nu putem însă vorbi de criza banului fără să ne referim la cea a omului, care o precede şi o cauzează. Vrem totul – un alt televizor, o maşină nouă, un alt sistem audio (infinit.1), ultima variantă de Windows – şi îl vrem acum. Colecţia de toamnă-iarnă a înlocuit-o nu doar în magazine pe cea de primăvară-vară, ci şi în minţile noastre. Trebuie să ne actualizăm permanent şifonierele, cămările, garajele, ca să ne umplem vieţile. Nu mai există o evoluţie a ideilor: ea s-a mutat definitiv în lumea echipamentelor.

„Opriţi planeta, vreau să cobor!”, se spunea la sfârşitul anilor 60. Iată, planeta s-a oprit astăzi din cauza crizei, dar cum naiba să cobori? Ai rate de plătit. Probabil că însăşi America va fi nevoită să renunţe la contractul pentru războiul din Irak, deoarece nu-şi mai permite să plătească ratele.

Asta nu trebuie însă să ne facă să credem în discursul liderilor de la Kremlin, care acuză „iresponsabilitatea sistemului financiar american”, uitând cu bună ştiinţă ce a generat sistemul din incubatoarele căruia au răsărit şi ei. Putem pune semnul egal între şantajul petrolului şi cel al gazelor naturale ca moduri cinice de acţiune, însă mutaţia pe care o aduce consumismul e mai puţin periculoasă decât cea pe care o presupune comunismul, unde eşti silit să-ţi amanetezi viitorul, al tău, al urmaşilor tăi şi al urmaşilor lor, şi tot nu ai nimic.

Dacă din visul american transformat astăzi în coşmar te mai poţi trezi, se pare că nimeni nu poate trăi „visul de aur al omenirii” decât după ce a murit. Ca popor păţit, cred că ar trebui să ne amintim acest lucru.

Politica mâinii moarte

România se află înaintea acelui viol în grup cu programare care este campania electorală. Protagoniştii se vor înfăţişa la datele şi locurile de întâlnire dinainte stabilite, siguri pe ei, pentru că au votat în ultimul ceas măriri de pensii, salarii şi alocaţii.

Cu figuri cumsecade de familişti cinstiţi şi discursuri de Feţi-frumoşi prezenţi în poveste doar pentru a te scăpa de zmeii trecutului, unii vor promite zeci de kilometri de autostradă, alţii sute, în final mii de kilometri se vor asfalta din vorbe, panglici de şosea extrase din gâtlejuri vor umple România cu căi de comunicaţie. Sănătatea va răsări apoi ca un argument firesc în discuţie. Pe timpul mandatului lor, spitalele şi medicii Vienei se vor muta aici, gândacii se vor retrage de bunăvoie din saloane, în timp ce promisiunile îi vor ridica de pe mesele de autopsie pe toţi cei morţi din boli uşoare. Educaţia şi Cultura vor primi bani pentru a lumina minţile în ţara în care 3 tineri din 5 nu ştiu cu câţi de „i” se scrie „vom fi”, iar Justiţia va căpăta o nouă legătură peste ochi înainte de a fi aşezată profilactic în faţa plutonului de execuţie.

Studii şi sondaje vor minţi din nou cu imparţialitate, segmente verticale se vor înălţa în cârca partidelor ca blocurile peste locul foştilor copaci. Colo partidul X va beneficia de intenţii de vot cât un P+2, dincolo cât un zgârie-nori. Privirile vultureşti, bărbiile semeţe şi degetele impertinente te vor înţepa de pe orice stâlp, panou sau vitrină, vei găsi fluturaşi sub ştergător, pe clanţa uşii ori în căsuţa poştală, glasurile lor vor predica din megafoane dreptatea socială în orice intersecţie, mesajele li se vor regăsi în refrenele formaţiilor bucuroase să câştige un ban sau în predicile preoţilor de închiriat, „Singurul om care poate …”, „Unica soluţie …”, „Doar noi …”, „Suntem împreună …”, „Până în 2012, avem în plan să …”, „Specialiştii noştri …”.

Vor respira Cinste şi vor emana Competenţă, vor apăra planeta, se vor interpune între criza mondială şi cei săraci, vor coborî printre ei tricotând, pupând copii pe creştet, strângând mâini şi dansând geamparale. Îţi vor injecta iluzia că timpul s-a oprit pentru a te aştepta, că viitorul îţi aparţine, că după această firimitură de câteva săptămâni vor fi şi altele în care tu vei decide, însă prin ei, singurii care ştiu şi care pot.

Apoi se vor anunţa rezultatele alegerilor şi toţi vor spune că au câştigat pe baza unui criteriu anume. Iar ăsta va fi singurul lucru al naibii de adevărat, întrucât până la următoarea amestecare şi redistribuire de cărţi vei rămâne doar o mână moartă.

Credeţi în dragostea la prima vedere?

Fluturi în stomac

de Elena Georgescu

Iubirea nu este o acţiune voluntară, raţională sau controlabilă. Nu este nici măcar o alegere şi nu presupune nici un fel de negociere. Este o întâmplare cu noroc sau ghinion, fără ca cineva să fie responsabil. Din această perspectivă, dragostea la prima vedere este cea mai sinceră dintre iubiri, pentru că e singura în care avem aşteptări cu sufletul la gură, nu pretenţii, singura în care nu ni se cuvine nimic, dar sperăm să primim totul, este singura în care dăruim necondiţionat şi nu avem reproşuri de făcut.

În faţa acestei tresăriri, toţi savanţii cu aparatele lor de măsură şi control îşi pierd orice noimă. Oare de ce reţinem în amintire momentele în care fluturii pătrund în stomac, nu zilele, lunile sau anii în care aşternem site pentru cernerea acelui sentiment? Nu pare să mai fie loc de pasiune între doi oameni care s-au cercetat cu lupa, prudenţi şi îngrijoraţi pentru propria stare de bine. Nu pare să mai fie iubire, ci program de viaţă.

Dragostea se naşte în inimă, nu în straturile intime ale celulelor. Ne aduce bucurie tocmai pentru că, în egală măsură, ne poate produce suferinţă. Fără asumarea acestui risc nu putem avea parte de iubire. Răscolind în lung şi-n lat, putem găsi ceva care să semene, să ni se pară convenabil şi sigur, confortabil şi mulţumitor. Mereu va lipsi însă ceva, ca şi cum am locui, de dragul facilităţilor, într-un hotel de lux şi-am lăsa praful să se-aşeze în propria casă.

Chibritul şi lumânarea

de Adrian Georgescu

Despre dragostea la prima vedere, psihologii spun că efectul ei depinde de starea de spirit în care te afli şi că durează aproximativ 30 de secunde pentru a se instala.

Dragostea e un alfabet constituit din semne subtile, imposibil de descifrat în câteva secunde, o emoţie atât de profundă, încât cuvintele nu o pot exprima. În acest sens se chinuiesc de secole filosofii, poeţii şi savanţii. Unii caută să-i dea definiţii, alţii să-i descrie stările, ultimii ne povestesc despre feromoni, dopamină, serotonină şi alte substanţe chimice care ar fi secretate de organism la vederea persoanei respective.

„Dragostea la prima vedere” este compusă din „dragoste” şi „la prima vedere”, termeni antagonici în opinia mea. Când ochii îţi pică pe cineva şi apare acel sentiment, ce simţi, de fapt? O puternică atracţie faţă de respectiva persoană, dorinţa de a-i fi alături şi, să mă scuze doamnele!, de a nu sta cu mâinile în propriul sân. Dintre cele trei etape ale dragostei – dorinţa, atracţia şi afecţiunea -, „la prima vedere” se referă la dorinţă şi la atracţie, căci afecţiunea vine – dacă vine – un pic mai târziu. Ai sări însă în foc pentru o persoană pe care de-abia ai văzut-o? Ai face-o, cred, doar dacă ai fi pompier.

Dorinţa arde ca un chibrit, dragostea ca o lumânare. Câteodată, e foarte adevărat, dorinţa la prima vedere se preschimbă în dragoste, însă e doar o fericită întâmplare, o transformare de care filosofii, poeţii şi savanţii nu prea s-au ocupat.

Cursa bolnavă pentru sănătate

Pachetele de ţigări au devenit parcă reclame la cancer. Colo gâtul unui bărbat a explodat într-o tumoare gigantică, dincolo stă un plămân micşorat şi înnegrit. Alte pachete înfăţişează un făt subdezvoltat chircit sau tenul descompus al unei femei. Sunt mesajele bolnave ale celor care se îngrijesc de sănătatea noastră.

Da, fumatul e dăunător şi trebuie descurajat. Aşa cum scrie pe pachetele de ţigări, „poate să ucidă”. La fel şi sexul neprotejat, acţionarea unui comutator electric cu mâna udă, avalanşele, meciurile pe muchie de cuţit, scăldarea într-un râu. Totuşi, în aceste cazuri nu simţim nevoia bolnavă de a pune pe marginea zonelor periculoase imagini cu leşuri umflate sau electrocutate, cu inimi explodate ori cu bolnavi de SIDA în stadiul terminal.

Accidentele rutiere curmă mai multe vieţi decât fumatul. Cum ar fi ca pe portierele maşinilor nou vândute să apară imaginile unor cadavre terciuite, astfel încât orice şofer să fie conştient că „Viteza ucide”? Sau, pentru că poluarea creată de gazele de eşapament îi afectează în egală măsură pe şoferi şi pe pietoni, chiar acei plămâni bolnavi de pe pachetele de ţigări? Ciroza face ravagii în România, totuşi pe eticheta oricărei poşirci un pic mai sănătoase decât acidul clodhidric nu se află poza unui ficat distrus, ci cuvinte de genul „licoare de esenţă nobilă, obţinută din struguri dezmierdaţi de razele soarelui, purtând în ei gustul nepieritor şi aroma înmiresmată a dealurilor de-nu-ştiu-unde”.

Repet: fumatul e rău şi trebuie luptat împotriva sa, dar nu cu riscul zămislirii altui rău. Aceste imagini hâde pătrund în subconştient, unde pot contribui la hotărârea de a te lăsa de fumat, dar, în acelaşi timp, pot determina dezvoltarea altor suferinţe, de ordin psihic, mai ales în rândul copiilor. Televiziunile nu au dreptul să prezinte imagini şocante – şi pe bună dreptate -, însă aceastea există pe aproape fiecare pachet de ţigări. Să nu ne minţim: chiar dacă vânzarea acestora către minori este interzisă, până la urmă, ei tot vor ajunge să le vadă. Spre deosebire de desenele animate violente la care sunt expuşi, aceste imagini sunt reale şi ei simt imediat diferenţa.

Ce poţi să răspunzi la întrebarea înspăimântată: „De ce are nenea ăsta buba aia mare la gât?”? Că, dacă va fi cuminte şi nu va fuma, nu va păţi aşa ceva (ceea ce este o minciună: nimeni nu poate fi sigur de asta)? Că e fapta bună a unor oameni care ne vor binele?

P.S. Iată o reclamă antitabac în acelaşi timp eficientă şi lipsită de elemente horror. Mesajul lui Yul Brynner (decedat din cauza unui cancer pulmonar), înregistrat cu puţin timp înaintea morţii sale: „Orice aţi face, nu fumaţi!”.