Fotbal mixt

Spun de la început, ca să nu existe dubii: fotbalul feminin e simpatic, antrenant şi de mare viitor, dar previzibil ca o comedie romantică. În schimb, fotbalul mixt poate fi o idee excelentă, cu condiţia unor mici îmbunătăţiri de regulament.

Pauza. Pentru ca fetele să nu rămână cu senzaţia că sunt acceptate doar de formă într-un domeniu masculin, solicit şi vestiare mixte, caz în care chiar şi pauza de 20 de minute s-ar putea dovedi insuficientă. În cazul cantonamentelor mixte, bănuiesc că problema colegului de cameră va fi rezolvată uşor, prin alegeri preliminarii.

Regula cu cel puţin 3 fete în echipă. Bună, dar pentru nivelarea valorică aş mai adăuga una: băieţii să joace într-un picior şi să nu aibă voie să paseze între ei.

Bucuria de după gol. Se va observa o oarecare tendinţă la îmbrăţişările de grup, care vor deveni probe pe perechi şi vor dura ceva mai mult. Regulamentul trebuie să fie permisiv în asemenea situaţii: două cartonaşe roşii pentru trageri de timp repetate nu ar constitui o pedeapsă, dimpotrivă. Pentru încurajarea jucătoarelor, cele care îşi vor manifesta bucuria dându-şi jos tricourile nu vor primi cartonaş galben, ci prime de victorie.

Aşezare în teren. Dacă ambii antrenori vor adopta sistemul cu doi băieţi în apărare şi trei fete în atac, în poartă trebuie aşezat şi un stand de reviste.

Echipament. Evident, în sezonul toamnă-iarnă nu se va putea folosi echipamentul din primăvară-vară. Culorile, croiala şi accesoriile vor fi stabilite de partea feminină, cantitatea de material, de bărbaţi.

Piaţa transferurilor. Va fi liber la transferuri după fiecare etapă, când se vor organiza concursuri de Miss. Se întrevede o creştere spectaculoasă a interesului pentru centrele de tineret.

Conflicte. Precum ştiu toţi cei care au asigurat pionieratul acestui sport, acceptând femei în teren cînd nu erau suficienţi jucători, doamnele cotonogesc straşnic. Ce se va întâmpla însă dacă echipele se vor încăiera, în urma unui fault grosolan? Prevăd că domnii nu vor putea aplica nobila artă a frunţii proptite în nasul adversarului, deoarece vor fi mult mai interesaţi în a urmări şi comenta păruielile coechipierelor.

Arbitraj. Alături de Corpodean, brigada trebuie să cuprindă un psihoterapeut de cuplu şi un avocat specializat în cazurile de hărţuire sexuală.

Ofsaid. Dacă se va juca şi pe teren mare, propun ca pentru fete să nu se aplice această regulă. Imaginaţi-vă câte sprâncene pensate se vor ridica atunci când Ion Crăciunescu va explica teoria fantei luminoase. Ca urmare, de câte ori o jucătoare va întreba: „Nu înţeleg, eu unde trebuie să stau pe teren?”, să i se răspundă: „N-are importanţă. Oriunde”.

Având în vedere că prima gală de fotbal mixt a fost organizată de Raluca Sandu, de-abia aştept şi varianta mixtă a luptelor în cuşcă. Acolo sunt suficiente o podea ceva mai moale şi un decor cu lumânări care să poată fi stinse rapid.

Blitzkrieg

Dinspre Timişoara se aude zăngănit de arme, ca şi cum oamenii din întreaga zonă îşi lovesc paloşul de scut, aşteptând asaltul. În plină criză, clubul a investit două milioane de euro în transferuri. Pe frontul manevrelor diplomatice, gruparea a fost la fel de activă, lansând oferte adevărate sau fictive pentru Contra, Tibi Bălan, Bourceanu, Mara, Varga, Costin Lazăr şi Mardare.

Întreaga Timişoară arde să atace. Un indiciu este distribuţia băncii de rezerve din meciul cu FC Argeş, unde se regăseau mulţi jucători ofensivi, cu puţine variante însă pentru fragilul centru al defensivei. În primele 45 de minute, echipa a fost avântată, mereu cu faţa spre poarta adversă, jucînd cu pase rapide, din prima. Apoi s-a accidentat Goga, iar Balint a fost nevoit să-l introducă pe Borbely, şi Parks i-a lăsat locul lui Magera. Cât timp a mai rămas în teren, excelentul Bucur a părut singur , ca o figurină scoasă din cutia-surpriză de un arc obosit. Apoi i-a lăsat locul lui Rusici, care a reuşit doar să rateze o ocazie imensă, singur cu portarul. Nu întâmplător, meritul golului victorios le-a aparţinut unor fotbalişti care nu joacă în atac. Alexa a şutat puternic, iar Stancu a apărut acolo unde, în mod firesc, trebuia să fie un vârf.

În opinia mea, varianta „Blitzkrieg” a Timişoarei, cu atacanţi dinamici, care-şi schimbă des poziţiile între ei, este net superioară celei bazate pe statura vârfurilor Magera şi Rusici. Şansa antrenorului Balint este să trimită în teren o echipă croită după chipul şi asemănarea jucătorului Balint – ofensivă, rapidă, imaginativă -, ţinând cont şi de aşteptările întregii zone. Dacă va juca poziţional, va aştepta ori se va bizui prea mult pe apărare, mi-e teamă că va pierde.

Ospitalitate

După cum bine ştiţi, suntem un popor ospitalier, iar fotbaliştii români sunt cei mai tehnici din lume. Exact de-aia jucăm cu sârbii la Constanţa, să arătăm că la „fotbal off-road” îi putem face şi pe brazilienii Estului.

FRF mai luase în calcul nişte locuri pentru organizarea partidei: zona „La steaguri” din Neptun, defileul de la Posada, platoul de la Babele şi Vulcanii Noroioşi. S-a renunţat însă la ele, deoarece autorităţile locale din Constanţa au promis că terenul va fi în stare perfectă la ora meciului.

Şi, trebuie să recunoaştem, lucrările sunt în grafic. Excavatoarele şi-au făcut treaba. Aspersoarele merg. Mina de loess din careu funcţionează. Defecţiunea ecluzei de la peluza în care va sta galeria vizitatoare e ca şi rezolvată. Vestea bună este că băieţii pot începe deja încălzirea: în timpul săpăturilor, au fost descoperite o pivniţă de vinuri dacice şi un local roman de strip-tease.

Rămâne de văzut dacă le vom interzice sârbilor survolul, în speranţa că se vor pierde cu autocarul prin Oltenia. Dar e posibil să se piardă şi pe teren, în timpul unui contraatac, dacă nu se vor uita pe unde calcă (în cazul fericit în care vor avea după ce să contraatace). Aşadar, să nu le purtăm prea mult de grijă: dacă a nimerit orbul Brăila, va nimeri şi sârbul Constanţa. Apoi să se roage să nu mai cadă cu noi în grupă, întrucât planurile noului stadion naţional arată că vestiarul oaspeţilor va fi construit în Piaţa Obor.

O altă veste bună ar fi că am recuperat platoul continental din jurul Insulei Şerpilor, deci pe austrieci putem să-i ducem ceva mai departe. Epava din Costineşti e pregătită pentru găzduire şi transport.

Echipa adjectivelor

Nu se ştie exact când adjectivele şi-au făcut echipă în presa sportivă, însă acestea le fac astăzi un marcaj extrem de strâns substantivelor.

Uneori, mai joacă şi singure. „Exploziv” şi „senzaţional” sunt deseori selecţionate în burtiere. Nu vi se pare ciudat că, în perioada în care toţi dau aceleaşi ştiri şi au aceiaşi invitaţi, care ajung la aceleaşi concluzii la care au mai ajuns şi-n emisiunile trecute, „exclusiv” joacă pe toate posturile? Se întâmplă aşa pentru că „exclusiv” e căpitanul echipei, iar dacă el se accidentează, „special” preia banderola.

E suficient ca „emoţionant” să fie băgat la înaintare şi tribuna oftează lung. „Memorabil”? În general, în două-trei zile uiţi că a jucat. „Savuros” e încă titular, deşi „cool”, promovat de la lotul de tineret, a demonstrat o formă bună în pregătiri. Dar ce-o mai face „incendiar”, cândva nelipsit de la reunirile lotului feminin de strip-tease? O fi primit postul de selecţioner la echipa „fundaşelor”? Cât despre „tulburător” şi „cutremurător”, au fost împrumutate la echipa-satelit. Sunt în continuare în vederile selecţionerului, dar se apelează la ele numai cînd moare cineva.

Poate ar trebui să trimitem „superreportajele” şi „editorialele eveniment” la controlul antidoping, să vedem ce naiba au luat de sunt atât de diferite de vechile reportaje şi editoriale.

Ce vine din urmă? Vom avea ştiri „fabuloase”, articole „beton”, reportaje „devastatoare” sau editoriale „esenţiale”, „istorice”, „epocale”? Vor exista trimiteri de genul „Citeşte un articol jmeker de T.R.U.” sau „Exclusiv! Iată rezultatele meciurilor din Liga 1″?

Totuşi, mi-e dor de jucători mai vechi. Vi-l mai amintiţi, de pildă, pe „impecabil din punct de vedere gramatical”? Se pare că e la apus de carieră şi prinde din ce în ce mai rar echipa.

De ce pierdem?

Pentru că …

1. … mereu aşteptăm ceva sau pe cineva. Dacă nu e rezultatul unui meci jucat de contracandidate sau un arbitru binevoitor, este un jucător „exponenţial”. Există o propoziţie care mă face să rod telecomanda de nervi, de obicei un răspuns stupid la o întrebare pe măsură. „Cu Mutu şi Chivu în teren, altfel ar fi arătat echipa României”. Astfel, orfanii de lideri se reduc singuri la statutul de trupă de deschidere, care doar încălzeşte publicul pentru concertul de la Constanţa al supergrupului Mutu&Chivu.

2. … nu ne plac fazele fixe în apărare. Oare pentru că presupun organizare, rigurozitate şi ceva mai multă concentrare, altfel spus un sistem care trebuie conceput şi aplicat? Dacă la englezi fiecare corner e salutat de tribune cu aplauze, la noi ar trebui, încă de când mingea e respinsă de „tricolori” în afara terenului, să înceapă un moment de reculegere. Toţi spectatorii să se ridice în picioare şi să mormăie, cu bărbiile în piept, o rugăciune. Ar merge şi la cornerele noastre: „Dă, Doamne, să nu bată Bănel tot la semiînălţime … Ah, la naiba! Poate la următorul”.

3. … nu ne place presingul. Pentru fotbaliştii români e ca munca peste program. Rezolvi o sarcină suplimentară o dată, de două ori, apoi începi să-ţi pui întrebarea: „Eu fac presing, dar ceilalţi de ce nu fac?”. Ca urmare, te fofilezi şi nea Piţi îl bagă pe altul. Acesta, proaspăt, se înfige de două-trei ori în fundaşii adverşi, apoi i se pare că rămâne izolat şi se retrage, timid, între ai săi. Să se obosească adversarii atacând, întrucât nouă …

4. … nu ne place nici atacul. Pun două întrebări: „De cînd echipa României nu a mai întors un rezultat defavorabil?” şi „De când echipa României nu a mai terminat un meci – inclusiv cu reprezentativa Insulelor Faroe – atacând?”. Iată o variantă de răspuns: „Ehei, cu Baratki, Dobrin, Balaci, Cămătaru, Hagi şi Lăcătuş în teren, altfel ar fi arătat echipa României!”.

Viagra pentru DNA

Când în presă apar înregistrări sau stenograme e semnul impotenţei sistemului. DNA ne prezintă prin intermediari nişte alibiuri ale prezenţei în zonă, nu însă şi dovada faptului că poate finaliza cum se cuvine o acţiune. Respectiva instituţie e opusul calului din banc dus la târg şi lăudat degeaba de stăpân pentru ascuţimea simţurilor. DNA chiar vede şi aude perfect, dar degeaba, atâta timp cât asta nu foloseşte la nimic.

Practic, forul chemat să se lupte cu corupţia ajunge să corupă atenţia opiniei publice, îndepărtând-o, intenţionat sau nu, de centrul ţintei. Bomba e dezamorsată controlat, în trepte, ca atunci când desfaci încet capacul unei băuturi acidulate pentru ca lichidul sub presiune să nu-ţi sară în ochi. Primind confirmarea inutilă a ceea ce bănuiam, nu mai aşteptăm dovezile. Citind schimburile de replici, nu contează că ne mirăm, ne indignăm sau ne amuzăm, avem deja o reacţie intensă care diminuează interesul ulterior.

E o cuşcă rotativă care se învârte în gol, dar care îi oferă hamsterului prizonier atât satisfacţia unei activităţi, cât şi iluzia unei înaintări. Presa nu poate rata o „exclusivitate”, o parte din public adoră astfel de delicatese, iar celor anchetaţi – din momentul în care sesizează că pericolul nu e chiar atît de mare – începe să le placă publicitatea negativă. O stranie simbioză pare a-l lega pe urmărit de urmăritor: invulnerabilitatea primului se naşte din ezitările celui de-al doilea, care, la rândul lui, apare pe ecran – deci există – doar graţie relaţiei cu suspectul.

Un ultim capitol lipseşte din acest pseudoprobatoriu fluturat prin faţa publicului: stenograma discuţiilor purtate de Gigi Becali cu el însuşi. Ar fi o lovitură de presă.