Când a urcat în ring, în seara zilei de 7 noiembrie 1923, Billy Miske era conştient că mai are puţin de trăit. Doar managerul şi doctorul lui mai ştiau că suferă de o gravă boală la rinichi.

Ca boxer profesionist, „Trăsnetul din Saint Paul” a disputat 103 de partide, câştigînd 72, iar singurul care a reuşit să-l bată prin KO a fost celebrul Jack Dempsey, într-un meci pentru titlul greilor. Cinci ani de zile, din momentul în care doctorul i-a dat sentinţa, Miske a luptat de 70 de ori, încercând să pună bani deoparte pentru viitorul familiei, însă afacerea în care investise a intrat în faliment. Cu aproape toată mobila din casă vândută şi cu datorii la bancă, Billy avea nevoie de acea ultimă luptă.

Nu s-a antrenat deloc. Starea lui era atît de proastă, încît a stat aproape numai în pat, pentru a-şi conserva forţele, iar în ring a urcat direct din scaunul cu rotile, ceea ce nu l-a împiedicat ca, în repriza a treia, să-l facă KO pe Bill Brennan. Cu cei 2.400 de dolari câştigaţi, Billy a cumpărat mobilă şi un pian pentru soţia sa, Marie. A plecat la ultima sa vânătoare de raţe, după care s-a întors în oraş. A luat cadouri de Crăciun pentru copiii lui, a plătit datoriile şi a depus banii rămaşi la bancă.

În acel an, Marie a împodobit singură bradul. Billy s-a jucat cu copiii, a participat la desfacerea darurilor, apoi s-a aşezat în capul mesei de Crăciun, prefăcându-se înfometat. A doua zi, era deja în agonie. În timp ce se urca tremurând în maşina managerului său pentru a merge la spital, i-a spus, în sfârşit, adevărul soţiei sale.

Şase zile mai târziu, în prima dimineaţă a noului an, Billy Miske a murit.

Dacă nu aţi urmărit primele trei etape din Turneul celor Şase Naţiuni, înseamnă că, de pildă, nu i-aţi văzut pe irlandezii Heaslip, O’Driscoll şi D’Arcy strecurându-se printre apărătorii francezi ca şerpii prin grădină.

Nu aţi auzit oftatul colectiv de pe Stade de France în meciul cu Ţara Galilor, cînd arbitrul a tras o linie prin aer, refuzând astfel un eseu „cocoşilor”. V-a scăpat eseul galezului Byrne, care a trecut ca un glonţ prin apărarea adversă, şi secvenţa în care un rugbist francez alerga literalmente în genunchi spre terenul de ţintă, dând senzaţia că, dacă n-ar fi avut picioare, putea fugi şi în mâini, cu mingea în dinţi. Şi nu aţi văzut cum, în finalul meciului, aceeaşi apărare franceză care nu i-a putut ţine pe spiriduşii irlandezi s-a ridicat ca un zid de protecţie în calea galezilor.

Şi dacă nu aţi urmărit Irlanda – Anglia, pe Croke Park, aţi scăpat ratările lui Ronan O’Gara, până atunci precis ca un tun nemţesc, ajuns de emoţii şi de ghinion la numai patru puncte distanţă de recordul lui Jonny Wilkinson. Veţi fi pierdut şi un eseu al disperării înscris de englezi, în urma unei pase cu piciorul printre doi pe care de obicei o vedem în Premier League.

Dar astea sunt numai cuvinte învălmăşite într-o pagină, ele nu pot recrea imaginea unui rugbist care continuă să alerge cu un ciorchine de adversari în spate ori a liniilor de trei sferturi apropiindu-se ca valul de plajă. Dacă doriţi să urmăriţi cel mai frumos spectacol de care e capabil omul în sport, aveţi Scoţia – Irlanda (sîmbătă, ora 19:00), Anglia – Franţa (duminică, ora 17:00), precum şi Georgia – România (sîmbătă, 14:10), în Cupa Europeană a Naţiunilor, toate pe TVR2.

Din când în când, mici atacuri de panică ne fac să bocim în avans echipa naţională, ale cărei izvoare vitale ar fi astupate de tropăitul sutelor de invadatori.

Poate că ar trebui să privim lucrurile astfel: prin prezenţa lor masivă, fotbaliştii străini asigură acel climat de concurenţă fără de care am avea un campionat mediocru şi plin de promisiuni de tip electoral, cu jucători autohtoni ajunşi prea repede şi prea uşor senatori de drept la echipele lor. Nu vi se pare interesant faptul că formaţiile ai căror străini nu „merg” se fac de râs la orice oră ar juca? Şi ce-ar fi fotbalul românesc fără emulaţia stîrnită de Milislavljevici, Wesley Lopes, Wobay, Culio sau Yssouf Kone, ca să luăm doar câteva nume? Poate că nu întâmplător golurile cele mai frumoase ale acestei primăveri au fost create de primii doi, respectiv de ultimul.

Cea mai interesantă fază s-a petrecut însă la finalul meciului FC Argeş – Unirea şi are în prim plan un tânăr fotbalist român, ce a jucat doar 11 minute. Faza nu a dus la înscrierea unui gol, a durat doar câteva secunde, iar partea ei cea mai grăitoare nici nu apare în reluări. Raul Rusescu, atacant al Unirii, dar şi al naţionalei de tineret, a pătruns în careu, depăşind prin viteză şi tehnică un fundaş advers, care nu a putut decât să-l faulteze.

Aţi văzut cum a reacţionat Rusescu? După universalul gest al braţelor larg deschise, prin care îi solicita arbitrului un penalty evident, a privit imediat către Dan Petrescu, înţepându-şi pieptul cu arătătorul şi strigînd „Eu, eu!”. Aşadar, un jucător de 20 de ani, la 0-0 în minutul 90, se înghesuia să bată un penalty de care depindeau două puncte foarte importante pentru echipa sa, în lupta pentru titlu.

Nu simţiţi un pic de primăvară în acest gest îndrăzneţ?

Poate că fotbalul nostru exact de asta avea nevoie: de puţină criză. Am văzut o Gloria Buzău care a practicat într-o repriză a meciului cu CFR Cluj fotbalul pe care nu l-a jucat într-un întreg tur de campionat. Dacă n-aţi urmărit Gaz Metan Mediaş – Dinamo, aţi pierdut o partidă desfăşurată într-un ritm incredibil pentru Liga 1. Rapidul a înflorit ca o muşcată în nisip, de parcă exact asta a şi aşteptat, să rămână în zece oameni, în miezul secetei financiare, pentru a-şi reaminti de ce se află pe teren. Apoi, evident, s-a făcut auzită vocea de sfânt suferind de pântecăraie a lui Copos, care vorbea, normal, despre spiritul Rapidului şi cum poate fi menţinut viu numai cu câteva firimituri de pâine şi picături de apă stoarse din conturi.

Aşadar, în majoritatea meciurilor din primele două etape ale returului s-a jucat rapid, bărbăteşte şi pe poartă. Au fost mult mai puţine mâini în şold, lamentări şi fiţe. Pînă şi nefericitele episoade în care Brăneţ şi Chico au rămas câteva minute nemişcaţi pe gazon spun acelaşi lucru: că se joacă tare, fără economie sau alibiuri.

Criza are însă un efect motivaţional doar pentru cei aflaţi în competiţie pentru un loc. Există două categorii care o duc mai bine atunci când celorlalţi le merge prost: sunt cei care arbitrează părtinitor şi cei care îi deleagă parcă special să o facă. De exemplu, după ce a distrus meciul Poli Iaşi – Craiova, Corpodean a fost delegat pentru FC Timişoara – Pandurii. Reacţionînd la delegarea lui Corpodean prin cuvintele „Bine că n-a fost Lajos!”, Marian Iancu totuşi s-a pripit. Îl poate primi în runda viitoare pe arbitrul care a făcut fărâme echipa din Mediaş, cu dedicaţie.