Picior de zahăr

În liceu, Carl Joseph era capabil să înscrie la baschet din slam dunk şi a fost căpitanul echipei de fotbal american. Din prima zi în care s-a prezentat pe terenul de atletism, a sărit peste ştacheta înălţată la 1,78 metri. Totuşi, nu aceste lucruri l-au făcut să devină, după cum a fost denumit, „cel mai uluitor atlet care a existat vreodată”.

Carl s-a născut fără piciorul stâng, în 1961, într-o familie săracă, la o fermă de tutun din Florida. Era al patrulea copil din zece. La doi ani, a primit o proteză, la care apoi a renunţat, pentru că se mişca mai uşor fără ea. Mama sa nu i-a plâns niciodată de milă şi nici el nu s-a considerat vreodată handicapat. Avea, pur şi simplu, un picior în minus, aşa cum altora le lipseşte un deget ori un dinte. S-a jucat în drum, alături de ceilalţi copii şi nici pe terenurile de sport nu a primit un tratament preferenţial. În 1981, Asociaţia Jurnaliştilor Sportivi din Philadelphia l-a denumit „Cel mai curajos atlet al anului”, iar în 1987 şi-a luat diploma în educaţie fizică.

Viaţa i-a oferit lui „Sugarfoot” suficiente placaje. Cartea pe care a scris-o nu s-a distribuit, iar un film despre viaţa sa nu a trecut niciodată stadiul de proiect, poate şi pentru că e greu să găseşti nu un om care să reuşească tot ce a reuşit el, ci unul care doar să-i interpreteze rolul. A fost operat la genunchi în 1992, s-a îmbolnăvit în 2005 de o boală respiratorie rară numită sarcoidoză. Într-un mod misterios, Carl merge însă înainte, făcând înconjurul Americii cu o formaţie de muzică religioasă. Chiar şi într-un singur picior, ar putea ţine întreaga lume pe umerii săi laţi, în timp ce intonează un imn de slavă pentru Dumnezeu.

Despre Carl Joseph mai puteţi citi aici şi aici. O melodie cântată de corul din care face parte, aici.

Dan Patch

Acum un secol, era vedeta sportivă numărul 1 a Americii, un star de magnitudinea lui Michael Jordan sau Tiger Woods. Imaginea sa apărea pe pachete de ţigări, termometre, tacâmuri, băuturi, jucării, haine, porţelanuri, cuptoare, maşini de spălat. A existat chiar şi un automobil „Dan Patch”. Primea 21.000 de dolari pentru simpla apariţie şi a câştigat un milion în întreaga carieră, care şi azi e studiată de elevii de clasa a patra din statul Indiana.

Era atât de iute, încât nu a pierdut nicio cursă. Uneori, adversarii chiar renunţau să ia startul şi Dan rămânea să concureze doar cu cronometrul. A înregistrat la începutul veacului trecut peste 14 recorduri de viteză şi a alergat o milă în 1’55”, ceea ce înseamnă o uluitoare viteză medie de 14 metri pe secundă.

Lucru perfect explicabil prin faptul că Dan era un cal. Când a venit pe lume, în 1896, nu reuşea să se ţină pe picioare şi a fost la un pas să fie sacrificat. A tras câteva zile căruţa băcanului din oraşul său natal, Oxford, până şi-a găsit destinul, de trăpaş înhămat la căruciorul cu două roţi şi jocheu. Spre deosebire de ceilalţi cai de curse, era blând şi-i plăcea să stea între oameni, mai ales între copii. Avea un fel specific de a-şi întoarce capul spre public în timp ce trecea linia de sosire, care l-a făcut foarte iubit.

Pe 11 iulie 1916, la vremea în care automobilul deja devenise noul zeu al şoselelor, Dan a murit. În acea zi, proprietarul lui, Marion Savage, se refăcea într-un spital din Minneapolis, după o operaţie minoră. Şocul veştii a făcut ca în 24 de ore să-şi urmeze cel mai bun prieten peste linia de sosire. Cei doi au fost înmormântaţi în aceeaşi zi.

Despre Dan Patch mai puteţi citi aici şi aici.

Terry Fox

A alergat aşa, în primăvara şi vara anului 1980, poc poc scârţ, poc poc scârţ, două călcături cu piciorul sănătos şi o împunsătură cu proteza metalică, o proteză obişnuită căreia doar îi schimbase o valvă cu una de oţel, ca să nu ruginească de la transpiraţie, în fuga aceea despre care unii ziceau că nici măcar nu e aşa ceva, ci un fel de ţopăială sau de trap, dar despre care el ştia sigur că e fugă sau, oricum, tot ce putea obţine mai apropiat de fugă, fiindcă dacă ar fi fost mers obişnuit pentru el n-ar fi însemnat nimic, o maşină de cusut umană alăturând speranţa şi asfaltul într-un tighel început prin muierea ciotului în Oceanul Atlantic şi care-ar fi trebuit să se încheie la Oceanul Pacific, care-a unit şi lăsat în urmă orăşele ca Parry Sound, Sudbury, Blind River, Sault Sainte Marie, Marathon, Wawa, Thunder Bay, unde oamenii ieşeau la marginea drumului să-l vadă alergând prin ceaţa dimineţii, iar după amiezile mergeau să-l audă vorbind în săli de cinema sau de sport, oameni care au donat atunci împreună peste 23 de milioane de dolari în lupta împotriva cancerului, şi nu neapărat împotriva acelui cancer care-l lipsise pe el de piciorul drept şi-i cuprindea încet plămânii, ci împotriva bolii în general, pe care Terry Fox a scos-o din saloanele şi rezervele spitalelor şi a obligat-o să-i alerge alături 5372,683 kilometri în 143 de zile, dintre care numai în trei s-a odihnit, atunci când tendoanele piciorului sănătos s-au inflamat atât de rău, încât nu mai putea călca, boală care, 10 luni mai tîrziu, l-a omorât la 22 de ani, dar pe care amintirea lui continuă şi astăzi să o hăituiască şi să o bată în cuie, poc poc scârţ, poc poc scârţ, cu ajutorul celor 370 milioane de dolari strânse de cei ce îi aleargă pe urme.

Despre Terry Fox mai puteţi citi aici şi aici.

Echipa momentului

Presa şi fotbalul autohtone au dăruit lumii sportului două importante instituţii: „campioana de toamnă” şi „echipa momentului”. Pentru noi, sunt titluri aproape oficiale.

În acest moment, Dinamo e „campioana de toamnă” en-titre, distincţie foarte importantă, pentru că le permite jucătorilor formaţiei respective să mănânce ceva mai multe sarmale de Sărbători şi să doarmă mai liniştiţi în lunile de iarnă. Apoi, la începutul returului, Rapid a făcut câteva meciuri bune şi a devenit „echipa momentului”, până când Dinamo a învins în meciul direct şi, până aseară, deţinea „eventul”. După care a întâlnit Craiova şi, iată!, a apărut noul lider al formei de moment.

Vedeţi ce campionat palpitant avem? Pentru a obţine fiori suplimentari, ar trebui să descompunem competiţia în fragmente şi mai mici, instituind titlul de „campioană de etapă”. După fiecare rundă s-ar face un clasament mititel, care să ţină cont de puncte, golaveraj, minutul primului gol înscris, şuturi pe poartă, şuturi spre poartă, lovituri libere, cornere şi auturi bătute. Am avea un campionat cu, posibil, 18 campioane, chiar dacă vreo două ar trebui să retrogradeze la sfârşit.

Pe bune, parcă i se dă prea multă importanţă campioanei clasice. În general, ea nici nu este „echipa momentului” din etapele finale, de obicei în respectiva perioadă se apără prin diferite metode de asaltul adevăratei echipe a momentului. Şi ce se întâmplă cu campioana, după serbarea cu confetti, ridicări de trofeu şi poză de grup? De obicei, e bătută de „echipele momentului” din alte ţări, în grupele Ligii Campionilor.

Mâna

În 2002, Aron Ralston şi-a dat demisia de la concernul Intel pentru a escalada solitar toate vârfurile din Colorado de peste 4.200 de metri, pe timp de iarnă. În cursul acestor aventuri, a fost la un pas să se înece, să fie ucis de un urs ori de o avalanşă. Apoi, pe 26 aprilie 2003, a plecat, fără telefon mobil şi fără să anunţe pe nimeni, să escaladeze canionul Blue John.

În acea zi, în timpul ascensiunii, un bolovan de aproape jumătate de tonă i-a căzut peste mâna dreaptă, făcîndu-l captiv pe versant. Timp de cinci zile, Aron şi-a băut propria urină, şi-a scrijelit în stîncă numele, data naşterii şi pe cea la care bănuia că va muri, apoi a înregistrat pe camera video un mesaj de adio pentru familie. În cea de-a cincea zi, cu ultimele puteri, şi-a rupt oasele antebraţului drept şi, cu ajutorul unui cuţit, s-a descotorosit de mâna devenită inutilă. Apoi a coborât 20 de metri în rapel şi a mers pe jos câţiva kilometri, înainte de a fi salvat.

Membrii unei expediţii au recuperat ulterior mâna şi i-au returnat-o. Ralston a incinerat-o şi s-a întors la locul accidentului pentru a împrăştia cenuşa. Şi-a construit o proteză ce poate fi folosită numai la căţărare şi, în 2005, şi-a dus la capăt proiectul ascensional cu vârfurile din Colorado, apoi a trecut la altele. În 2006, după ce trei prieteni de-ai săi şi-au luat viaţa într-un interval de numai câteva săptămîni, Ralston s-a luptat şi el cu unele gînduri de sinucidere.

Astăzi, la 33 de ani, Aron Ralston participă la expediţii mai puţin periculoase şi ţine discursuri motivaţionale pentru oricine vrea să-l asculte: de la copiii din şcoli până la angajaţii marilor companii. Primeşte între 15.000 şi 37.000 dolari pentru fiecare discurs. „Nu e atât de important ce faci, cât cine eşti”, obişnuieşte să spună, când se adresează auditoriului.

Despre Aron Ralston mai puteţi citi aici şi aici.

Două plecări

Cosmin Contra a anunţat încă de la sfârşitul anului trecut că se va retrage după meciul cu Austria. Îl revedem parcă şi acum în acea superbă finală a Cupei UEFA, Liverpool – Deportivo Alaves din 2001. A fost meciul vieţii pentru Cosmin şi mulţi îşi amintesc cum atunci întreaga bandă dreaptă a terenului a fost un covor roşu pentru incursiunile, driblingurile şi centrările românului. Câteva luni mai tîrziu, o altă imagine a sa ne-a rămas pe retină: plângea la sfîrşitul returului cu Slovenia, deşi înscrisese. Acum, după 72 de partide jucate în tricoul naţionalei, se cuvine să-i spunem: „Mulţumim, Cosmin!”.

O altă retragere este aşteptată de toată lumea, dar întârzie, întrucât omul care ar trebui să facă acest gest se ascunde în spatele unui contract. Miza, aici, nu sunt cei 600.000 de euro ai clauzei de reziliere, ci un rest de onoare. Cele 7 minute de joc acordate lui Max Nicu reprezintă nivelul cel mai de jos al căderii lui Piţurcă: până în ultimul moment a vrut să arate cine e şeful, fără însă a-şi asuma greşelile. Acum, după 61 de partide la cârma naţionalei, pentru care a făcut şi multe lucruri bune, avem nevoie de un simplu gest din partea sa pentru a-i putea spune: „Mulţumim, Piţi!”. Altfel, în memorie ne va rămâne doar ultima parte a acestui mandat, cea jalnică, şi ar fi păcat.