Dorando Pietri

Era o mustaţă de om cu nume simfonic, de nici un metru şaizeci, căruia batista înnodată pe creştet aproape că-i dubla greutatea, însă lui Dorando Pietri, plăcintar din regiunea Emilia-Romagna, îi cânta în piept o întreagă orchestră.

Pe 24 iulie 1908, a atacat „andante” uvertura maratonului olimpic din Londra, crescând pe parcurs ritmul la „allegro”. La kilometrul 32, când a trecut pe locul doi, alămurile interioare susţineau un tempo „vivace”, iar cu 2,5 kilometri înaintea finalului, un Dorando „molto vivace” l-a depăşit pe liderul cursei. Apoi, instrumentiştii au tăcut pe rând şi, la intrarea pe stadion, italianului îi sufla în piept doar curentul de aer al ultimei foi de partitură întoarse pe stativ.

Ce a urmat a fost Chaplin avant la lettre. Epuizat şi derutat de strigătele celor 75.000 de spectatori, micuţul mustăcios a luat-o clătinându-se în direcţia greşită. „Nu pe acolo!”, a urlat tribuna şi Dorando a căzut pentru întâia oară, fiind prins în braţe de doctorul întrecerii. Îşi va fi amintit în acele clipe de prima cursă, disputată la 19 ani, când, în salopetă de lucru şi pantofi, a ieşit din atelierul în care lucra ca ajutor de cofetar şi s-a aşezat la start, trecând apoi primul linia de finiş înaintea unui celebru alergător italian. Ori de abandonul cauzat de epuizare din 1906, de la Olimpiada din Atena, când conducea cursa şi avea 5 minute avans.

Va fi auzit în minte vocea mamei: „Dacă nu vei putea învinge, cedează”, dar şi pe cea a omului din tribune, care, în tăcerea coborâtă brusc peste stadion, a strigat: „Pentru Dumnezeu, opriţi-l! Moare!”, cuvânt care a trecut apoi din piept în piept şi poate că tocmai acest „Moare!” l-a făcut să se trezească la viaţă, pentru că tot timpul cursei îşi repetase în cap „Vincerò o morirò”, victoria pe stângul, înfrângerea pe dreptul, deci nu trebuia decât să calce pe moarte încă 334 de metri, adăugaţi de organizatori traseului normal pentru a aşeza linia de finiş în faţa Reginei. Aproape fără puls, plăcintarul i-a străbătut căzând de alte trei ori, fiind de fiecare dată repus pe picioare ca un copil ce învaţă să meargă.

Şi până la urmă nici n-a învins, nici n-a murit. Deşi a rupt cu pieptul panglica, sprijinul primit i-a adus descalificarea, iar Dorando Pietri s-a ales doar cu o cupă simbolică de la o regină ce se simţea uşor vinovată.

Notă: despre Dorando Pietri mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Craiova Maxima

Îmi amintesc că Niţă Laurenţiu ocupase strategic banca a patra de la geam, postul nostru de telefonişti pe timp de meci, imposibil de reperat de către profesori, pentru că Laur ţinea galena strecurată în palma stângă, sprijinită de ureche, şi ai fi jurat că ascultă cu maximă atenţie darea de seamă a dirigintei despre cele zece sticle şi cele zece borcane pe care trebuie să le aducem pentru a grăbi înaintarea ţării spre socialism, dar prin firele trecute prin mâneca stângă, ce alunecau nevăzute pe după ghiveciul cu muşcate ajungând, printr-o gaură făcută în tocul ferestrei, la burlanul de afară, veneau ştiri importante de pe front.

La Craiova nemţii atacau, ploua cu bombe şi oberleutnant-ul Allofs tocmai trăsese pe lângă poartă, artileria noastră riposta cu curaj, iar Niţă, înfruntând privirea sever-nedumerită a dirigintei şi mişcările necontrolate ale propriului corp, transmitea veştile peste linii, “a ratat Crişan”, “intră Cârţu în locul lui Geolgău”, “corner, bate Balaci!”, apoi strigătele lui Domozină: “Negrilă şut gol! Gol! Goool! Goooool!” au ieşit cu forţa unei alarme aeriene din mica galenă şi s-au împrăştiat în laboratorul de biologie, iar toate sticlele şi borcanele din lume s-au făcut cioburi, căci clasa a VII-a B, asemenea tuturor claselor din România, indiferent de literă, a sărit în aer şi am rupt-o la fugă pe culoare şi ţin minte că Niţă, săracul, avea în curte galena încă în pumnul încleştat, iar două fire rupte îi atârnau sub pulpana hainei de uniformă, ca şi cum ar fi fost până atunci conectat la o baterie.

Perry McCarthy

“The Times” l-a denumit “cel mai ghinionist pilot al tuturor timpurilor”, iar recordurile sale din Formula 1 cu greu vor putea fi egalate.

La MP al Braziliei din 1992, când trebuia să debuteze în F1 pentru echipa unui producător de pantofi, Andrea Sassetti, s-a descoperit că licenţa de pilotaj îi fusese acordată din greşeală. 92-spainProblema s-a rezolvat pentru cursa din Spania, dar Perry a ajuns în ultimul moment la startul precalificărilor. După ce a intrat în cockpit, maşina i-a luat foc. Incendiul fiind stins, a demarat. “La ieşirea din garaj, am luat primul viraj prea strâns, pe următorul prea larg, dar am reuşit să ţin maşina sub control”, a povestit cu umor McCarthy. După 16 metri parcurşi pe linia boxelor, motorul s-a oprit, probabil din jenă (foto). Gurile rele spun că, de fapt, nici nu exista propulsor şi că mecanicii imitau din buze zgomotul acestuia, în timp ce pilotul împingea maşina cu tălpile, ca-n “Familia Flintstone”.

La Monaco, echipa i-a permis doar 3 tururi în precalificări. În Canada şi Franţa, motoarele nu au ajuns în timp util la circuite. În Marea Britanie, englezul a primit pneuri de umed pe pistă uscată. Furios, a imprimat 1.000 de tricouri cu mesaje de protest la adresa echipei. Un telefon dat patronului i-a arătat că nici măcar secretara acestuia nu ştia cine e “Perry McCarthy”. În Germania, nu a ajuns la cântarul oficial, la Hungaroring i-au dat drumul pe pistă prea târziu pentru a fi cronometrat. La Spa, în urma retragerii echipei Brabham, celor doi piloţi de la Andrea Moda li s-a dat dreptul de a participa direct în calificări …, dar Perry McCarthy a primit un monopost cu coloana volanului fisurată. După primul viraj, a fost victima unui accident care era să-l lase fără viaţă. Apoi, patronul a fost arestat şi Perry a rămas fără maşina atât de lentă, încât se spunea că o puteai depăşi alergând.

Metrii parcurşi la Spa şi cei 16 din Spania constituie, în mod oficial, cea mai scurtă carieră de pilot F1 a tuturor timpurilor. Asta nu i-a afectat buna dispoziţie. După MP al Franţei din 1992, văzând că maşina sa nu are motor, a dat fuga pe alt circuit şi a comentat cursa de F3000 pentru Eurosport. Autobiografia sa, “Flat out, flat broke” e plină de un umor devastator. Fragment: “Oare de ce sunt oamenii din Monaco atît de posomorâţi, de parcă ar fi stat două ore de vorbă cu un comis-voiajor? Poate că de-aia se organizează Formula 1 acolo: numai dacă le arăţi piloţii chinuindu-se la depăşiri îi poţi face să râdă”.

Ultima boacănă a lui McCarthy s-a petrecut în 2002, când, după două sezoane ale emisiunii TV “Top Gear” în care l-a întrupat pe misteriosul pilot de teste “Stig”, Perry a dezvăluit identitatea acestuia şi a fost concediat.

Roiul

Hiddink a gândit totul impecabil, asemenea unui criminal-artist din cărţile Agathei Christie. A tras glontele, apoi a şters amprentele, a tras uşa după el şi şi-a confecţionat un alibi. Câteva secunde şi scăpa.

Nu a greşit aproape deloc. Ce poţi să faci când te atacă un roi de albine? Te ascunzi într-o cameră etanşă. Barcelona e o rachetă cu angrenajele la vedere, punându-şi schema detaliată de funcţionare, cu punctele nevralgice încercuite, la dispoziţia oricărui sabotor. Fiecare meci mare pe care îl face o expune pericolului ca următorul adversar să se ascundă în spatele fricii de a o înfrunta în câmp deschis. Mă gândesc că în acea secvenţă memorabilă dinaintea finalului, Guardiola l-a felicitat pe Hiddink, propunându-şi ca, o dată cu înaintarea în vârstă, să lase apicultura pentru mult mai sigura ştiinţă a confecţionării betonului.

Hiddink a greşit doar faţă de propria echipă. O repriză din patru, aceasta a jucat minunat, în celelalte trei oamenii lui au fost puşi să aşeze saci de nisip în jurul careului. Unul dintre cei mai buni antrenori ai lumii a crezut prea mult în calcule inginereşti şi prea puţin în fotbal, uitând că e suficient ca o singură albină să dibuiască gaura cheii pentru a sfârşi înţepat.

În recreaţie

„El Clasico” ne-a condus într-un paradox: aveai senzaţia că Realul, dacă îşi vrea binele, trebuie să evite a mai înscrie, pentru a nu primi goluri întreit. Spre cinstea lor, madrilenii şi-au asumat riscul, chiar dacă au sfârşit vânând fluturi cu o pălărie spartă.

Barcelona nu e o echipă care atacă, ci una care năvăleşte. Parcă n-ar fi compusă din fotbalişti profesionişti, având fiecare un palmares de îndestulat şi un cont de hrănit, ci din nişte băieţei scăpaţi spre recreaţie şi care uită să se întoarcă la ore. Iluzia e întreţinută şi de „Pep” Guardiola, cu aparenţa lui de frate mai mare, care, de câte ori înlocuieşte un jucător, am senzaţia că-i şopteşte: „Eşti ud leoarcă, hai să te schimbi şi să nu afle tata c-ai chiulit!”.

Arta Barcelonei este de a-şi face antrenorul să pară inutil, deşi e departe de-a fi astfel. Jocul lor e ca un termometru spart, din care fiecare picătură de mercur ajunge, pe căi diferite şi imprevizibile, în punctul cel mai de jos al podelei. Henry, Xavi, Iniesta, Eto’o, Bojan şi, mai ales, acest Messi – capabil să dea mingea şi printre picioarele unui miriapod, mai rapid ca piticul care aprinde lumina înaintea ta când deschizi uşa frigiderului – sunt toţi legaţi printr-o şotie comună. De aceea, în timpul meciurilor, vezi uneori zâmbete năzdrăvane înflorind la colţul gurii: tocmai au legat un portofel cu aţă şi-l plimbă pe teren, aşteptând ca fraierii să „muşte”.

Barcelona poate fi ucisă doar cu cinism profesoral. Trebuie să aşezi catalogul în faţă ca pe un paravan, să faci prezenţa în propriul careu şi să încurajezi tocilarii la degajări repetate. Dar ăsta, fireşte, nu mai e fotbal, ci oră de dirigenţie.

Lou Gehrig

A fost pe teren 2.130 de meciuri la rând pentru New York Yankees, între 1927 şi 1939, în ciuda bolilor vremelnice, a degetelor rupte ori a durerilor de spate, aşa cum mai demult el, singurul dintre cei patru copii ai unei familii sărace de imigranţi germani care a atins vârsta maturităţii, nu a lipsit o zi de la şcoală. Spre sfârşitul carierei, o radiografie făcută mâinilor sale a dezvăluit 17 fracturi ce se sudaseră de la sine.

Pentru această încăpăţânare tăcută, în care se ascundea respectul faţă de sport şi oameni, i s-a spus „Calul de fier” sau „Gibraltarul în mişcare”. Odată, provocat de un spectator, a lovit o minge de pe partea cealaltă a terenului, trimiţând-o direct în poala acestuia, apoi l-a salutat pe contestatarul amuţit prin ridicarea şepcii.

A fost, aşadar, mereu pe teren, de parcă timpul trecea pe lîngă el, până într-o zi când o boală degenerativă, scleroza laterală amiotrofică, a început să desprindă bolovani din stâncă. Discursul lui Gehrig, ţinut pe 4 iulie 1939 în faţa a 62.000 de spectatori, fără ajutorul foii scrise, a rămas în istorie. Lou, pentru prima oară clătinându-se uşor în faţa publicului, a spus că e „cel mai norocos om din lume”, apoi s-a retras. În cei doi ani de viaţă rămaşi, a participat la reintegrarea socială a puşcăriaşilor eliberaţi. A mers la serviciu până când nu s-a mai putut da jos din pat, ajutând oamenii să reintre pe scena pe care în curând avea s-o părăsească. A murit pe 2 iunie 1941, la nici 38 de ani de viaţă şi la exact 16 după ce a debutat, la prima bază, pentru Yankees.

Straniu fenomen, maladia care l-a răpus îi poartă de atunci numele, ca şi cum tot ce a rămas din el, o biată înşiruire de litere ori de sunete, continuă să aştepte moartea în poziţia de bătaie, privind-o în ochi.

Despre Lou Gehrig mai puteţi citi aici, aici şi aici. Discursul său de retragere este aici, în format scris şi audio.