Traversa patinoarul cu graţia şi forţa pârâiaşului care-şi croieşte drum printre bolovani şi rădăcini, pierzându-şi adversarii într-un menuet ale cărui ritm şi mişcări el le stabilea. Crea senzaţia că se născuse şi crescuse pe gheaţă, iar ceilalţi făceau de-abia atunci primii paşi pe suprafaţa ei înşelătoare.

Robert Gordon Orr a dăruit hocheiului acea latură senzuală fără de care acesta nu ar fi un sport cu adevărat bărbătesc, aşa cum o vioară, pentru a zămisli un sunet pur, are neapărată nevoie de o formă feminină. Un coechipier povestea cum, în miezul unei astfel de năvale, Bobby şi-a pierdut mănuşa, după care, controlând în continuare pucul cu crosa, şi-a curbat la maximum traiectoria şi a recuperat-o – ca şi cum important nu ar fi fost golul, ci integritatea gestului şi a fiinţei din care acesta ia naştere – şi a înscris. Mânuia crosa cu uşurinţa cu care noi folosim lingura pentru a scoate o rondea de morcov din supă. Pucul circula şi pe sub gheaţă, pentru că uneori îl vedeai pe Bobby, la capătul unei volute, cu spatele la poartă, iar plasa se scutura inexplicabil, ca-n acea scamatorie prin care copiilor li se extrage moneda din ureche.

Da, se juca pe gheaţă în toate modurile posibile, atingând deseori forma de sinceritate supremă a jocului: bătaia. În doar 8 ani de carieră în NHL, s-a bătut mai mult decât legendarii Howe, Gretzky şi Lemieux la un loc, căci, „credeţi-mă, nu era unul care să dea când şi când, între respiraţii, se bătea cu ambele braţe, cu tot corpul”, după cum spunea unul dintre foştii săi adversari.

În această risipire continuă, ceva trebuia să cedeze. În cazul lui, au fost genunchii şi, în 1978, la numai 30 de ani, dobândind trista inutilitate a unei flori cu tulpina frântă, care-şi conţine încă parfumul şi puterea de seducţie, dar e incapabilă să mai stea dreaptă în vază, s-a retras.

Nota 1: despre Bobby Orr mai puteţi citi aici, aici sau aici.

Nota 2: Fotografia, considerată drept cea mai cunoscută din istoria hocheiului, îi aparţine lui Ray Lussier. Redă momentul golului decisiv înscris de plutitorul Orr, în meciul dintre Boston Bruins (echipa la care juca Orr) şi Saint Louis Blues, din finala Cupei Stanley, 1970.

Primul meci din “perioada Răzvan Lucescu” alungă acea senzaţie pe care fostul selecţioner ne-a lăsat-o: că în România s-au terminat variantele şi că titularii – cu excepţia, când şi când, a unui implant – sunt bătuţi în cuie.

Schimbarea cea mai importantă e însă cea din zona închizătorilor, unde a revenit Tibi Ghioane, mult timp ţinut în mod nedrept în afara circuitului echipei naţionale din cauze obscure, fostul selecţioner preferând varianta dansului chinuit al lui Ovidiu Petre sau reconvertirea lui Chivu pe un post care nu-i convine. E posibil să mă înşel, însă în spatele acestui 4-4-2 folosit de Răzvan se ascunde uneori ideea acelui 4-1-4-1 fabulos al Spaniei, cu un singur închizător şi patru mijlocaşi dinamici. Este o partitură dificilă pe care Ghioane, cel mai bun jucător al partidei cu Lituania, e însă capabil să o susţină.

Am văzut dublare promptă, deplasare în teren, relaţii de joc formate neaşteptat de repede şi, mai ales, presing făcut de trei sau de patru jucători. Cei unsprezece titulari, veniţi de la unsprezece echipe diferite, au oglindit de data aceasta nu interesele vreunui agent de jucători ori fixaţia unui antrenor, ci şansa de a merge mai departe a unei selecţionate naţionale.

Au început pe 6 aprilie 1893, la 21:24, în clubul Olimpic din New Orleans, luptându-se după regulile celui de-al nouălea marchiz de Queensberry, care introdusese mănuşile în box, separându-l de bătaie. Erau „Texas” Jack Burke, 60,3 kilograme de voinţă pură din Galveston, şi Andy Bowen, boxerul local înconjurat de enigma propriei rase, despre care nu s-a ştiut niciodată dacă era alb sau negru, pentru că adevărul pe care pielea fiecărui om îl strigă în cazul lui era ceva incert, ca un steag pe care nu se află nimic şi care totuşi flutură în văzul tuturor.

În primele 14 reprize, s-au lovit năprasnic, pedepsindu-se reciproc pentru îndrăzneala de a exista în acelaşi spaţiu, pe care numai unul trebuia să-l părăsească în picioare. La auzul gongului, porneau unul către celălalt ca două piese dintr-un orologiu de turn, împinşi de obligaţia veche şi inexplicabilă conţinută în măruntaiele lor de a se întâlni într-un loc anume şi de a se lovi. Apoi, pe măsură ce timpul trecea, croşeele, upercuturile şi directele au început să sece. La ora 3 din noapte,  Bowen avea o încheietură scrântită, Burke fracturi în ambele braţe. În ultimele reprize nu s-a mai putut puncta nimic: cei doi se târau până în centrul ringului, înfruntând fiecare nu atât adversarul, cât propriile dureri.

La 04:43, după 7 ore şi 19 minute, 110 reprize de box, doar ochii mai luptau din ei. Bowen şi Burke au rămas ţintuiţi pe scăunele, cu braţele răstignite pe unghiul drept al corzilor, iar meciul ce trebuia să ofere campionul mondial al categoriei uşoare s-a terminat nedecis.

Patru lupte şi un an mai târziu, într-un club de box aflat câteva străzi mai încolo, Andy Bowen avea să primească un pumn şi, într-o secundă, la contactul cu lemnul dur al scenei, steagul a coborât definitiv în bernă. 

Soon, One Morning: The Last Stand of Andy Bowen

(poezie din volumul “How the war in the streets is won”, de Gerald Lyn Early) 

“There was this sound like running milk,

Thick and white, cascading

On the ground in splashes, mixing

With the dirt and and turning dirty itself.

He thought it was like a kind of fallen light, falling

From some secret height in his mind, a failing light. Out.

Out it was. Out it was like that. But it was not light at all,

Just something like light: a running stream of milk,

Flowing in a wave like the arm of Buddy Bolden in a white suit,

An arm waiving to a crowd, a blurred arm, milky and rich

And running like white paint wet upon a picture or a fence.

He had fallen so quickly, dropped, that he was blinded by the white milk,

As if weakness were to be the only and final testament of his strength.

Beyong his fingers he sensed the bruised fruit upon the ground, pulpy things.

Blood popped from his ears, forming bubbles on his neck: more milk,

He thought, all the milk in me is coming out, falling from my fallen self.

And when someone over him called his name, he opened his eyes, astonished,

Betraying the rapture of seeing savannahs, the glowing milk of beatitude

Running like some endless sap over some endless land.

Such looking, he thought in his last thought, such looking,

I must get up again to get hit again to fall again to have the vision;

While the others stood over him, amazed completely by the wise eyes of the dead”.

Notă: despre Andy Bowen şi cel mai lung meci din istoria boxului cu mănuşi puteţi citi mai multe aici, aici şi aici.

Prea mult timp anexa de imagine a unui om consumat, Steaua a sfârşit prin a dobândi, ca o haină purtată zi de zi, forma stăpânului. Îmi amintesc partide palpitante jucate de Gaz Metan, CSU Otopeni sau Gloria Buzău, echipe retrogradabile, dar nu ţin minte care a fost ultima fază de fotbal oferită de Steaua, nu o centrare către o ţeastă răzleaţă din careu, ci o succesiune de atingeri ale mingii care să-ţi extragă o exclamaţie din piept şi să-ţi amintească de ce te uiţi la acest sport.

Poate că nu înfrângerea şi retrogradarea sunt marile eşecuri ale sportului, ci abandonarea dorinţei de a fi cel mai bun. Jucătorii au oferit senzaţia unor călători al căror autobuz s-a stricat, nevoiţi fiind să coboare şi să împingă sub supravegherea şoferului. Ştiţi însă cum e în astfel de cazuri, când nu ţii neapărat să ajungi undeva: te ascunzi în spatele strădaniei celorlalţi, mimând efortul, te gîndeşti că imboldul umărului tău oricum nu prea contează şi că, dacă apeşi prea tare, rişti să ţi se impute vreun detaliu desprins din caroserie. A rezultat o echipă de mijlocul clasamentului, nici trăgând la titlu, dar nici ameninţată de retrogradare, un actor de fundal distribuit în rol principal, care-şi spune replica monoton, apoi pleacă la o ciorbă. În cazul în care memoria colectivă va păstra o imagine din această perioadă nefericită a Stelei, nu va fi vreo grimasă de frustrare de după o ratare, ci veşnica aranjare a bentiţei deasupra unei priviri goale.

Dacă s-ar scoate trofeele din recent inauguratul muzeu şi s-ar aşeza pe gazon, îmbrăcate în tricouri, tot ar fi şanse să joace mai bine, pentru că şi în piepturile de tinichea se mai păstrează urma unui ecou.