Mult timp a stat pe o canapea, dorindu-şi ca îngerii să coboare şi să-l ia. Dar nu erau îngeri, doar voci, gânduri şi imagini se năpusteau asupra lui, aruncându-şi fructele dulci-otrăvite peste cîmpul păzit de-o sperietoare înfricoşată.

În 1996, Stuart Baker-Brown a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Ani la rând, nu a purtat ceas, nici n-a suportat vreunul în preajmă, „simţeam că timpul m-a uitat, că nu am niciun rol în trecut, prezent sau viitor”. Pe străzile Londrei, magazinele se preschimbau sub ochii lui în prăvălii din secole trecute, iar vântul suflând printre frunze îl făcea uneori să plângă în hohote, de teama extratereştrilor care urmau să apară.

În 2001, un nou medicament i-a îmbunătăţit starea şi atunci s-a decis să urce pe vârful Everest, înfruntând nu doar un munte, cel mai înalt, al tuturor, ci şi propria Golgotă. Era, probabil, un tablou ciudat: un om de 160 de kilograme, urmat de doi şerpaşi şi de zeci de năluci, într-o ascensiune ştiută de toţi ca fiind imposibilă.

A făcut o a doua încercare în toamna anului 2008, când, pentru a putea respira, şi-a înjumătăţit doza de medicamente. A văzut zei de piatră încruntându-şi sprâncenele de gheaţă înspre el, un vultur bărbos i-a dat nesfârşite ocoluri şi, stând în cort, la 6.000 de metri, simţea cum leopardul zăpezii îi pândeşte somnul. A urcat, sperând că în vârful acestei lumi toate realităţile – a lui?, a celorlalţi?, a nimănui? – devin una, pe care s-o parcurgă liniştit, rotindu-şi privirea într-un cerc nesfârşit, …

… asemenea cercului pe care secundarul ceasului din bucătăria domnului Baker-Brown îl bate azi cu pasul uniform, al lui, al celorlalţi, al tuturor.

Notă: Tabloul de mai sus îi aparţine lui Stuart şi se intitulează “Muntele Schizofrenia”. Dedesubt este un extras din filmul “A Tale of Two Mountains”, realizat de colegul de expediţie al lui Stuart, Martin Birdland.

Despre Stuart Baker-Brown mai puteţi citi aici, aici, aici şi aici.

„Ping”, spunea mingea la întâlnirea cu lemnul mesei, „pong” replica paleta, aruncând fragila căpăţână de celuloid înapoi peste fileu. Era primul schimb al meciului dintre polonezul Alojzy Ehrlich, numărul 2 mondial, şi românul Paneth Farkas, la CM de tenis de masă, Praga, 1936. „Mai degrabă îmi va pica braţul drept decât să atac”, declarase Ehrlich, „Regele cioplitorilor”, a cărui paletă mare şi grea îi tăia mingii tot entuziasmul. „Pot să rezist”, s-a gândit românul şi, pe măsură ce trecea timpul, mingea se înălţa, fiecare invitându-l pe celălalt să tragă, ambii ştiind însă că a câştiga punctul prin atac ar fi însemnat, de fapt, înfrângerea în războiul nervilor. Şi-au căutat amândoi reverul, cu o răbdare încremenită ce putea să ţină pînă la sfârşitul timpului, până când Ehrlich a fost nevoit să treacă paleta în mâna stângă. 

Nici glumele polonezului, nici partida de şah pe care acesta a început-o, cu tabla aşezată pe o masă vecină, nici îmbucăturile acestuia dintr-un cîrnat, nici măcar coaja de banană care a aterizat la un moment dat pe fileu nu l-au extras pe Paneth din actul său migălos. „Cu fiecare minge, Paneth parcă se strângea, asemenea unui robot cocoşat”, a scris unul dintre martorii celui mai lung schimb de mingi din istoria tenisului de masă. Două ore şi douăsprezece minute i-a luat punctului să se nască, răstimp în care mingea a trecut de peste 9.000 de ori peste fileu, iar doi arbitri s-au schimbat, din cauza durerilor de ceafă. Doar o lovitură întâmplătoare a lui Ehrlich cu muchia paletei, care a trimis mingea spre forehand-ul lui Paneth, a încheiat punctul. Apoi, aflând că echipa României se calificase în finală, în urma partidelor de la celelalte mese, românul a pierdut meciul în douăzeci de minute.

Amândoi erau evrei şi au pătimit din acest motiv. Ehrlich a ajuns la Auschwitz, unde a scăpat de duşurile de gazare doar pentru că soldaţii nemţi l-au recunoscut pe marele campion şi i-au cerut să-i înveţe tenis de masă. Paneth a evadat de trei ori din „trenurile morţii”, care aveau aceeaşi destinaţie, întorcându-se acasă, la Cluj, unde şi-a aşteptat inutil familia.

Ehrlich a murit în 1992, iar marţea aceasta, la 92 de ani, antrenorul emerit şi multiplul campion naţional Paneth Farkas s-a stins şi el. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi şi să-i lase să-şi continue meciul.

Notă: prima fotografie îl reprezintă pe Paneth Farkas şi e luată de pe coperta cărţii scrisă de Domnia Sa, „Planeta şi paleta”. Cea de-a doua îl reprezintă pe Alojzy Ehrlich, pe când era jucător activ.

Despre „mingea fără sfârşit” mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Fotbalul românesc are un cult pentru interimari. Fie că e antrenor ori director tehnic, asistent de masor sau responsabil cu presiunea în pneuri a roţilor de la autocar, interimarul e singurul om care poate asigura trăinicia sistemului şi progresul clubului. Titularii postului? Nu, ei vin să rămână definitiv şi pleacă imediat.

E mai puţin important să ai un antrenor bun, care să construiască o echipă, cât un interimar de nădejde, care s-o cârpească. De pildă, Rapidul îl are pe Hizo. La Steaua, e posibil ca Pedrazzini să asigure un provizorat două, prin telefon, mail sau SMS de la Palermo. Niciun club nu a transformat însă perioada de trecere într-o artă a veşniciei ca Dinamo.

Organigrama clubului din Ştefan cel Mare e în sine o enigmă, ca un cub al lui Rubik cu toate pătrăţelele de aceeaşi culoare, o soluţie perfectă în orice conjunctură. Vizual, putem decela doar două niveluri: cei care se bucură în zona băncii de rezerve şi cei care o fac în spatele termopanelor. Mai departe, intrăm în beznă. Puteţi spune, fără să aruncaţi o privire pe foaia de ziar, pentru ce post au concurat Tică Dănilescu şi Ionel Ganea? Pentru ce funcţie e luat în calcul Dinu Gheorghe? Care este poziţia lui Cornel Dinu? La ce drepturi şi îndatoriri renunţă Borcea şi care vor fi noile sale drepturi şi îndatoriri?

În privinţa antrenorilor, un lucru e clar. Andone, Ion Marin, Florin Marin, Rednic, Mulţescu şi alţi câţiva se rotesc între ei, dar la capătul tuturor şirurilor se află Cornel Dinu, care atinge performanţa maximă în domeniu: poate asigura provizoratul oricărui post, de la antrenor spiritual până la manager filosofic. Îmi imaginez că lucrurile se petrec aşa: acţionarii joacă în fiecare dimineaţă „În Oceanul Pacific / a intrat un peşte mic …”, Turcu e păcălit o dată, de două ori, dar până la urmă se prinde şi el că nu poate fi eliminat de fiecare dată. Se ajunge la o concluzie, se ia o decizie, apoi apar fraţii şi zic: „Nu, altfel luăm cu noi jumătate din echipă”.

Atunci, pe fondul „Muzicii apelor” a lui Händel, cerul etajului superior se deschide şi apare Mister, învăluit în aroma fină a spiritului, materializată printr-o butadă referitoare la vizigoţi. Avertizaţi, jucătorii scot din raft cărţile de semiotica degajării şi dicţionarul român-român, care nu au apucat să se prăfuiască, şi se pun pe tocit. Mister ia loc în tribune şi supervizează un antrenament, poate chiar două. Lucrurile încep să se lege. Apare apoi noul antrenor principal, de fapt un mai vechi antrenor principal, şi, o dată cu el, vine şi acea emulaţie atît de necesară pentru motivarea jucătorilor: în faţa unei mai vechi cunoştinţe, băieţii se relaxează. Se mai compune o manea, Cornel Dinu aruncă un avertisment obscur, din lumea principilor protestanţi, dar investitorii, fascinaţi de cele opt victorii la rând, declară că merg pe mâna antrenorului până la moarte.

În alte câteva etape, la primele înfrângeri, toţi cei vaccinaţi cu „injecţia letală” a dinamovismului turbează brusc. Fraţii iau jumătate de echipă, o transferă în China, Ucraina şi Rusia, aducând în loc cealaltă jumătate de echipă, care suferă de dorul de casă. E concediat antrenorul. Se aude „Muzica apelor” …

E vremea mitocăniei tolănite în studiourile TV, a biografiilor râncede de golani, developate cu un aer mândru la îndemnul realizatorilor şi însoţite de rânjetul lor încântat, iar această omniprezenţă transformă uneori pielea într-o platoşă groasă ca şoriciul.

E ţara fraţilor şi a verilor, în care erorile umane sunt mitologizate la televizor, în care o arestare te sanctifică, iar o anchetă DNA îţi dă certificat de invulnerabilitate. În fotbalul românesc, bolile sunt întărite prin tratamente de suprafaţă, nu există o piaţă liberă a concurenţei, ci o luptă între tumori pentru lărgirea sferelor de influenţă, în care „ori eşti cu noi, ori împotriva noastră”, în care „îţi distrugem reputaţia, dar nu e nimic personal”. Aici, comisionul îţi oferă nu doar averi considerabile, ci şi garanţia dreptului de veto. Intermediarul este adevăratul stăpân: el poate muta jucători ca pe nişte jetoane de la un club la altul ori să-i umilească pe cei care nu trăiesc în habitatul său natural off-shore.

 Căci nu de Sabău e vorba aici, de competenţa, religia sau greşelile acestuia, nici măcar de valoarea sa profesională, ci de această formă malignă de putere care se manifestă violent ori de câte ori teritoriul cucerit prin şantaj şi împărţire de pradă îi este încălcat. Şi nu „Ham miau” ar fi trebuit să titreze Gazeta Sporturilor pe prima pagină, referindu-se la Sabău ca la un „căţeluş-motan”, ci o altă onomatopee. Pentru că eşecul nu este al lui Ioan Ovidiu Sabău: el e doar un om care a zis „Nu”, refuzând să intre în troaca unor vieţuitoare ce au fost declarate specie ocrotită pe micile ecrane.