Akhwari şi ceilalţi

Mexico City, Stadionul Olimpic, 20 octombrie 1968, ora 19:00. Festivitatea de închidere a Olimpiadei tocmai se încheiase şi, în aerul cald al serii, spectatori şi atleţi se pregăteau să părăsească arena, când crainicul a anunţat că mai este un concurent de venit.

În lumina becurilor de pe stîlpii stradali, a farurilor şi a girofarurilor, părea un cerb care a trecut din greşeală hotarul oraşului, iar acum, ţintuit de ochii de sticlă ai civilizaţiei, realizează că nu mai există drum înapoi. Târându-şi piciorul bandajat, când alergând, când şchiopătând, maratonistul tanzanian John Stephen Akhwari a părăsit escorta de motociclete care-l condusese pînă acolo şi a intrat în interiorul stadionului, unde a fost întâmpinat cu urale.

La începutul cursei de maraton, suferise o căzătură groaznică, în urma căreia se lovise la cap, îşi dizlocase genunchiul şi se tăiase la gambă. Şaptesprezece dintre cei 74 concurenţi nu au terminat cursa; pe unii i-a oprit căldura încă sufocantă, pe alţii lipsa de voinţă. John Stephen Akhwari nu a fost printre aceştia. A terminat al 57-lea – s-a spus că atunci a fost „cel mai greu obţinut loc ultim din istorie” -, cu peste o oră în urma învingătorului. Când a fost întrebat de ce nu a abandonat, a rostit memorabilele cuvinte: „Nchi yangu ya Tanzania hikunituma hapa Mexico kuanza mbio, bali imenituma hapa kumaliza mbio”. În cazul în care nu aţi înţeles, asta înseamnă: „Tanzania nu m-a trimis în Mexic să încep cursa, m-a trimis aici să o termin”.

Reverenţa mea nu e însă doar în faţa atletului tanzanian, ci şi înaintea celor câteva mii de spectatori care atunci au aşteptat să se termine cu adevărat Olimpiada.

Noul antrenor al lui Dinamo

Ieri seară, în cadrul Consilliului General din cadrul Comitetului Executiv de pe lângă Marea Adunare a Acţionarilor a fost ales noul antrenor al echipei Dinamo, prin deschiderea la întâmplare a ediţiei italiene din Pagini Aurii. Fericitul câştigător al unui mandat pe banca din Ştefan cel Mare este domnul Umbertino Trafaletti, faianţar din Verona, votat de către 293 dintre cei 412 acţionari. Contactat telefonic, domnul Trafaletti – care, printr-o fericită întâmplare, este şi vărul unui component al legendarei echipe Pistoiese din anii ’80 – a declarat că este conştient de imensa şansă care i se oferă şi că nu va repeta greşelile predecesorilor săi. Tehnicianul va fi secondat la cârma echipei de soţia sa, pensionată pe caz de boală.

S-au mai luat în discuţie cîteva măsuri pentru evitarea invaziei de spectatori pe terenul de joc: 1. organizarea partidelor cu trei ore înaintea orei de începere anunţate; 2. ridicarea unui cartier rezidenţial între tribune şi gazon; 3. orientarea tribunelor spre exteriorul stadionului; 4. organizarea unor competiţii automobilistice pe pista de atletism în timpul meciurilor.

Până ce însă Consiliul General din cadrul Comitetului Executiv de pe lîngă Marea Adunare a Acţionarilor va vota planul de măsuri, antrenorul Trafaletti a promis că va lucra la nişte scheme de atac cu ajutorul publicului. Iată acum 416-le pe care Dinamo îl va alinia duminică în meciul cu CFR Cluj, în ordinea pătrunderii pe teren şi a CNP-urilor …

Donald Crowhurst

În 1968, “The Sunday Times” a organizat o cursă în jurul globului, de iahturi cu un singur ocupant, fără popas. Premiul era de 5.000 lire sterline (circa 70.000 euro, astăzi). S-au înscris nouă oameni, ce urmau să ia startul, după dorinţă şi posibilităţi, între 1 iunie şi 31 octombrie 1968.

Englezul Donald Crowhurst a intrat în cursă fără o mare experienţă în navigaţie, pentru a promova un echipament radio realizat de firma sa aflată în pragul falimentului. Dorea să-și întrețină astfel soţia şi cei 4 copii. A ipotecat totul, plecând în ultima zi posibilă, cu un trimaran greu manevrabil. O parte din provizii le-a uitat pe mal.

Pe 6 decembrie, după ce parcursese doar un sfert din distanţa planificată până atunci, a început să trimită rapoarte radio false, cuprinzînd poziţii-fantomă mult avansate. În acel moment, probabil mai spera că va recupera distanţa. Nu s-a întâmplat, iar el s-a adâncit în minciună. Să fi mers înainte era o sinucidere, dacă se întorcea era ruinat. Nu a depăşit nici măcar Insulele Malvine şi, în timp ce-şi repara, într-un port argentinian, vasul avariat, stafia acestuia realiza viteze incredibile prin Pacific.

În timp, a aflat ce înseamnă singurătatea; primea veşti despre ceilalţi concurenţi. Cinci abandonaseră deja, apoi francezul Moitessier, furios pe turnura comercială pe care o luase întrecerea, o preschimbase într-un voiaj de plăcere spre alte zări. Englezul Knox-Johnston încheiase cursa, dar cu un timp slab, de 312 zile, pe care el, având în vedere ultima poziţie pe care o declarase, nu avea cum să nu-l bată. Sudafricanul Tetley terminase înconjurul globului, dar mai avea 5.000 de mile marine pînă la Teignmouth, portul unde se afla sosirea.

Crowhurst ştia că trucul lui va fi descoperit, spera însă că, dacă va pierde, publicul – care ajunsese să-l divinizeze – nu-l va ţintui la zidul infamiei şi al falimentului. Apoi a aflat că Tetley, împins de la spate de viteza fantomei lui Crowhurst, forţase limitele vasului şi naufragiase. A înţeles că plutea în miezul unui ocean de ruşine, fiind condamnat să câştige şi să piardă totul. S-a oprit din acea alunecare buimacă şi a început să scrie în jurnalul adevărat. Se găsesc acolo peste 25.000 de cuvinte de om singur, poeme, adnotări pe baza unei cărţi a lui Einstein despre relativitate ori cărămizi ale un sistem filosofic despre călătoria în timp, divinitate şi iertare. Alte patru cuvinte sunt scrijelite pe balustrada vasului – „It is the mercy” – şi se referă la imposibila îndurare a mării şi a oamenilor.

Pe 1 iulie 1969, în cea de-a 243-a zi a cursei – pe care o planificase iniţial ca fiind a revenirii victorioase -, Crowhurst, ţinând în braţe cronometrul şi jurnalul cu date false, s-a aruncat în apele Atlanticului. Vasul său a fost găsit după douăsprezece zile, plutind în derivă. Singurul care a încheiat atunci cursa, Robin Knox-Johnston, a donat imediat banii obţinuţi familiei lui Crowhurst.

Ulterior, Tetley a început construcţia unei ambarcaţiuni pentru un nou ocol al Pământului, dar nu a putut obţine fondurile necesare şi, în 1972, a fost găsit atârnând de ramura unui copac. Cu excepţia lui Crowhurst, toţi ceilalţi 8 participanţi la cursă au reuşit să traverseze globul, fără popas, în navigări solitare, chiar dacă pentru asta au aşteptat – ori au pierdut – o viaţă.

Tunuri

La începutul partidei Steaua – Unirea, aveai senzaţia că va fi un meci de şah şi, în acea atmosferă stranie a întâlnirilor disputate fără spectatori se auzea parcă şi ţăcănitul cronometrului apăsat alternativ de Petrescu şi Bergodi.

Dar până la urmă n-a fost şah, joc al miilor de variantei şi al adaptării perpetue la celălalt, ci mult mai puţin. Exista, cu câţiva ani în urmă, un joculeţ pe calculator foarte simpatic, în care două tunuri se străduiau să se nimerească reciproc cu ghiuleaua. În ciuda repetivităţii – practic, nu făceai altceva decât să reglezi tirul tunului şi să lansezi bomba -, jocul avea haz şi o doză de suspans: era simpatic să ghiceşti, de la un anumit moment încolo, cine va scăpa la mustaţă şi cine va sări în aer.

Cam aşa a decurs şi derby-ul, constând mai ales din baloane aruncate cu boltă spre centrul careului advers, de parcă golul trebuia să pice din văzduh, asemenea unei pere mălăieţe. Steliştii au mizat pe Kapetanos – grecul care la fiecare fază iese parcă din calul troian pentru a lovi cu capul -, mai ales în condiţiile în care Galamaz s-a accidentat în prima repriză. La rândul lor, fotbaliştii Unirii au desenat o sumedenie de bolte şi arcade într-un careu din care lipseau „miniştrii apărării” Goian şi Ghionea.

Duelul a fost câştigat de Unirea, nu atît echipa mai bună, cât cea mai încăpăţânată, mai hotărâtă în a aplica până la capăt procedeul picăturii chinezeşti asupra unei apărări care nu mai are mare legătură cu betonul. Pentru ambele formaţii, urmează însă ieşirea în lumea mare a fotbalului, care nu va putea fi cucerită cu aceeaşi stratagemă, repetată la infinit.

Shun Fujimoto

La capătul saltului, când a pus piciorul pe sol, l-a simţit plin cu aer şi, instantaneu, durerea i-a dus sângele în punctul de fierbere. Complicatele mecanisme ale genunchiului se defectaseră, fisurând şi fragila cupolă a rotulei.

Episodul s-a petrecut la Olimpiada din 1976, de la Montreal, în timpul concursului masculin de gimnastică pe echipe. În momentul accidentării suferite la sol, Fujimoto ştia că, pentru a învinge puternica reprezentativă a URSS, echipa sa avea nevoie de toţi cei şase componenţi. “Un singur lucru era de făcut: să uit durerea”, a povestit, deci s-a urcat pe calul cu mânere ca un cuceritor ce-şi ia în primire castelul. Nota a fost mare – 9,5 -, însă urmau inelele şi o aterizare mult mai grea.

Ultimele imagini ale exerciţiului îi redau chipul alb-cenuşiu, centru pulsatil al unui trup înfăşurându-se în jurul inelelor, ca un pilot kamikadze luptându-se cu pierderea combustibilului. La aterizare a simţit, probabil, durerea copacului muşcat de topor, gata să se se prăbuşească, dar el s-a înclinat uşor, apoi a încremenit pe covor, înălţându-şi braţele spre public. Pe figură nu a urcat decât o încruntare, aproape inobservabilă de la distanţă, ca o picătură de sânge căzută pe cămaşă. La fel arăta şi steagul care, ceva mai tîrziu, s-a înălţat primul către tavanul sălii.

Riscând să rămână olog, Shun Fujimoto a obţinut cea mai bună notă din viaţa sa la inele – 9,7 -, care a contribuit la cea mai strânsă victorie din istoria întrecerii olimpice pe echipe. “Cum a reuşit să facă răsuciri, salturi şi aterizări în acele condiţii e dincolo de înţelegerea mea”, a declarat unul dintre medicii care l-au consultat.

Mulţi ani mai târziu, întrebat dacă ar repeta această faptă, Shun Fujimoto a răspuns simplu: “Nu”.

Cine l-a convins pe Schumi să revină în Formula 1

După cum ştiţi, la trei ani de la ultima cursă disputată, Michael Schumacher se va întoarce în Formula 1. Ce nu ştiţi însă e cine l-a convins să revină pe septuplul campion mondial. Iată un prim indiciu, o imagine de pe site-ul oficial al competiţiei, www.formula1.com, care ilustrează ştirea revenirii pilotului german. Se pare că lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Duminică, 10 mai 2009, circuitul de Formula 1 de la Barcelona. Mergând pe marginea pistei, Michael Schumacher se apropie de un omuleţ mustăcios.

Omuleţul (tăios): Michael, uite care-i treaba! Dacă iar mă refuzi, eu nu mai vorbesc în viaţa mea cu tine!

Michael: Michi, ştiu că-ţi sunt dator până peste cap, dar …

Omuleţul: Tizule, ce naiba! M-a înnebunit Bernie cu telefoanele, Montezemolo mi-a dat 50 de bipuri, nu mai am loc în mesagerie de Berlusconi … Trebuie să ajuţi Ferrari!

Michael: Omule, nu e că n-aş vrea …

Omuleţul: Na, că mă sună şi Papa! (Refuză apelul cu un gest nervos). Nemţii ăştia! (către Michael) În ’95, când ţi-am zis să vii la Ferrari, a fost rău?

Michael (spăşit): Nu.

Omuleţul: Fără comentariile mele în cască, ai mai fi câştigat şapte titluri?

Michael (şi mai spăşit): Nu.

Un copil se apropie de cei doi, cu un caiet şi un pix în mână. Omuleţul mustăcios le ia, semnează la repezeală şi i le înapoiază. Puştiul pleacă în culmea fericirii.

Michael (cedează): Bine, dar să ştii că pentru tine o fac. Cu câteva condiţii. Unu – am nevoie de câteva ore de condus …

Omuleţul: Nici o problemă, luna asta sunt liber …

Michael: Doi – nu mă încurci la TV cu Raikkonen, Hakkinen, Batman …

Omuleţul: Dacă îţi pui girofar pe monopost, se rezolvă.

Michael: Trei – de câte ori spui ceva pe post de Doruleţ Sechelariu, aduci vorba şi de mine …

Brusc, sirena care anunţă 5 minute până la start îl face pe omuleţ să tresară. Michael deja trecuse, astfel că o ia la fugă după el, gesticulând. „Alo, domnu’ Maicăl, ain secănd, … domnu’ Maicăl … bite, vă rog frumos …!”.