Programul dinamovist de duşuri scoţiene „una caldă, alta rece” a continuat printr-o victorie. Nu, de data asta nu vor mai fi DVD-uri, adjective gen „miraculos” nu mai vor dansa la chioşcuri. Dinamo a învins şi a făcut un important pas înainte într-o grupă dificilă, dezvăluind însă şi nişte slăbiciuni.

Ion Marin spunea înaintea partidei că „este o pîine de mâncat cu defensiva lui Sturm”, dar până la urmă îmbucătura nu a luat-o un om din avanposturi, ci un fundaş şi culmea!, cel care fusese deposedat de banderola de căpitan. În schimb, cel proaspăt uns în funcţie a eşuat prin nişte raiduri lipsite de viziune pe partea stângă.

Dinamo este o echipă cu prea mulţi lideri formali şi fără nici unul în teren, îi lipseşte acel jucător cu instinct, experienţă şi bărbăţie care să îşi poarte colegii spre victorii clare. În lipsa lui Dănciulescu (prea uşor cedat) şi a lui Marius Niculae (accidentat), acest rol de catalizator, de simbol, este jucat uneori doar de Torje şi de N’Doye, adică de un jucător tânăr şi de unul aflat la echipă de numai câteva luni.

Asta nu înseamnă că propun ca unul dintre ei să preia banderola. Nu, mai bine ar fi să se renunţe la ea: se pare că îl face pe purtător să joace foarte slab.

Ieşit din circuitul echipei naţionale, Bănel Nicoliţă a reacţionat ca un adevărat fotbalist: s-a ambiţionat şi a început să joace din ce în ce mai bine.

În meciul cu Gaz Metan Mediaş, a făcut tot ce putea face un jucător. Şuta de la 25 de metri din acţiune, apoi, după, cîteva secunde, îl regăseai la vreo 50 de metri, intrând prin alunecare. Trântit la pămînt, se ridica imediat şi-şi relua fuga aceea despre care răutăcioşii au spus că este inutilă, care e însă una dintre condiţiile necesare ale fotbalului modern.

A generat o pasă excepţională la primul gol al Stelei, dând drumul balonului atunci când trebuia şi cum trebuia. Vedeai, uneori, cum o angajare în diagonală, plecată de pe stânga, survolează terenul şi te gândeai că a fost o pasă aiurea şi că mingea va ieşi în aut. Apoi, imaginea se deplasa încet spre dreapta şi-l vedeai pe Nicoliţă apărând din afara ecranului, gonind de parcă ar fi fost minutul 90 şi aceea era ultima minge de pe Pământ.

Da, vor fi faze în care Bănel va centra prin spatele porţii sau se va încurca în balon, vor fi însă mai dese ocaziile în care îl vom vedea acoperind zone de teren mai întinse decât jumătate dintre coechipierii săi, luaţi la un loc. Ori momente în care, indiferent de echipa cu care ţinem, ne va face să atingem tavanul cu creştetele, aşa cum a făcut-o la golul al treilea al Stelei, pentru care ar putea primi oferte nu doar de la echipe mari de fotbal, ci şi de la Cirque du Soleil. 

Lumea tenisului nu a mai văzut aşa ceva de la Michael Chang, un om care să transmită rachetei întreaga sa viaţă. În multe meciuri ale Melaniei Oudin, există un moment în care miniona jucătoare, condusă cu un set, începe să strângă mânerul în palme aşa cum un marinar, în pericol de a fi aruncat peste bord de scuturăturile navei, se agaţă de o parâmă şi începe cu adevărat să lupte.

Aşa a ajuns mai „Greu de ucis” ca Bruce Willis şi a făcut la US Open mai multe victime din Rusia decât „băieţii buni” de la Hollywood în lupta cu spionii KGB. Pavliucenkova, Dementieva, Şarapova şi Petrova nici n-au ştiut ce le-a lovit. Ultima conducea chiar cu 6-1, 4-3 şi 40-15, când cele 59 de kilograme de nerv şi voinţă din Marietta, Georgia, puse în mişcare de un necunoscut resort interior, au întors partida.

Fata care acum un deceniu plângea de ciudă când, după două ore de tenis, ploaia îi întrerupea antrenamentul nu are nici 18 ani. Învinsa ei de anul trecut de la Wimbledon, Jelena Jankovici, spunea că e o jucătoare destul de bună, însă „lipsită de arme”. În sens tehnic, are probabil dreptate. La 1,68 metri, însuşi faptul de a servi e ca şi cum te-ai avânta într-un duel cu un spadasin folosind un briceag. Melanie are însă arma ei: luptă, cu toate forţele, până la capăt. La tenis se lasă învinsă doar în partidele virtuale pe care le joacă la Nintendo Wii cu surorile ei.

În noaptea de miercuri spre joi, la 6-2, 5-2 pentru Caroline Wozniacki, revenirea nu a mai avut loc. Lucru ciudat, pentru toţi cei care au văzut aceste meciuri, deja nu era surprinzător faptul că Melanie pierde, ci că varianta feminină de buzunar a lui Superman, încălţată în pantofi roz cu galben, nu poate întoarce ordinea firească a lucrurilor.

Video: ultimul game din meciul cu Şarapova, la US Open.

Vă amintiţi de acea senzaţie când, aflându-vă la volan, lipsiţi fiind de aportul liniştitor al GPS-ului, străbateţi o zonă străină şi brusc vedeţi primul indiciu că vă aflaţi pe drumul corect? Aceasta a fost senzaţia mea la meciul de pe Stade de France.

Am văzut, desigur, că francezii ne-au înghesuit mare parte din timp, că nu am avut multe şuturi la poartă, dar am văzut şi că, din punct de vedere fizic, am ţinut pasul cu ei. Cum Marica – şi e doar un exemplu – se recompunea parcă din cioburi după ce era trântit la pământ pentru a se năpusti spre poarta adversă. Am văzut ieşiri din apărare cu mingea jos, presing şi relaţii de joc mai aşezate decât în meciurile amicale.

Putem, desigur, comparând rezultatele realizate în ultimele luni cu Franţa, să considerăm că am bătut pasul pe loc. Ca forţă de joc, suntem, poate, nu foarte departe de locul în care eram la acel 2-2, ceva însă diferă. Ultimele meciuri din era Piţurcă semănau deja cu scufundarea Titanicului, mai lipsea fundalul sonor cu Celine Dion pentru senzaţia iminentei asfixii. Astăzi, după trei partide sub conducerea lui Răzvan Lucescu, se simte o forţă ascensională ce ne ridică încet spre linia de plutire.

Încercaţi să aşezaţi în balanţa memoriei două senzaţii: prima – cea de după înfrângerea acasă cu Lituania şi victoria chinuită din Insulele Faroe şi, în celălalt taler, cea cu care aţi rămas la sfârşitul întâlnirii de pe Stade de France. Element comun: respectivele meciuri au fost jucate fără Mutu în teren, lucru pe care îl uităm foarte uşor.

Mai greu ne este, se pare, ca ziarişti, să uităm o vreme numerele de telefon ale domnilor Borcea şi Gigi Becali.

Istoria îl va reţine drept primul mare trişor al sportului şi, culmea!, într-o disciplină în care nu prea e loc pentru dedesubturi: şahul. Metoda prin care îşi înşela publicul şi adversarii a rămas foarte mulţi ani o enigmă.

„Turcul” s-a născut în 1770 şi a pierit în 1854. În lunga-i viaţă a jucat cu mari şahişti, nobili, regi şi împăraţi. Benjamin Franklin a pierdut în faţa sa – dar nu atât de repede ca Napoleon Bonaparte, nevoit să-şi răstoarne regele după doar 24 mutări -, campionul mondial la şah Philidor l-a învins, însă după o partidă pe care a calificat-o drept „cea mai grea din viaţă”. Frederick cel Mare al Prusiei a plătit o avere pentru a-i afla secretul, activitate în care şi-a prins urechile, printre mulţi alţii, şi Edgar Allan Poe, care i-a dedicat un eseu.

Era o maşinărie de jucat şah, construită de Wolfgang von Kempelen, care ulterior a inventat şi primul aparat de simulare a vocii umane. Ceea ce se vedea, fără ca uşile să fie deschise, era un cabinet de formă paralelipipedică, lung de 110 centimetri, înalt de 75 şi lat de 60, deasupra căruia trona silueta mecanică a unui turc. În interior, totul era construit pentru înşelarea ochiului, care nu trebuia să sesizeze că un sertar şi unul dintre cele două compartimente aveau funduri false. Aşezat pe un minuscul scaun mobil, jucătorul din interior glisa între zone, când una dintre acestea era descoperită spre a fi arătată publicului. În timpul partidei, cel dinăuntru „citea” mutările de pe tabla de deasupra sa – piesele având funduri magnetice -, recompunea partida pe tabla din interior şi, cu ajutorul unui ingenios sistem de pîrghii, acţiona braţul stâng al „Turcului” şi muta. Existau chiar şi un sistem de ventilaţie – pentru fumul lumânării cu ajutorul căreia jucătorul îşi lumina tabla -, precum şi un mecanism care striga „şah!”  atunci când regele advers era ameninţat.

„Turcul” putea câştiga jucând fără un pion şi rezolva probleme de şah. A avut cinci proprietari şi a adăpostit multe minţi luminate, printre care şi o jucătoare. Variantele cele mai stranii de descifrare a misterului au fost: un polonez fără picioare, un copil, Satana.

Când flăcările au cuprins, în 1854, muzeul din Philadelphia în care „Turcul” zăcea, un martor a susţinut că, în miezul fumului gros, se auzea o voce metalică repetând „şah! şah!”, semn că „Turcul” încă nu cedase partida.

Notă: Despre „Turc” mai puteţi citi aici, câteva încercări de a i se rezolva misterul sunt aici, câteva partide jucate de el, printre care şi cea câştigată în faţa lui Napoleon, pot fi găsite aici.