La 5 ani îl găsim într-un ring improvizat într-un hambar din Pensacola, Florida. În faţa sa stătea Roy senior, veteran al războiului din Vietnam, care-l lovea cu o ţeavă de PVC.

„Hai, ripostează! Eşti o fetiţă plângăcioasă”.

A urmat biciul. La șase ani, Roy cel mic primea de Crăciun un pistol adevărat, la şapte conducea un tractor. A învăţat să călărească pe un cal sălbatic, după care tatăl l-a căţărat pe grumazul unui taur. Odată, a trebuit să-şi recupereze undiţa scăpată în apele pline de rechini. Ani de zile a purtat la el un pumnal, neştiind prea bine dacă el însuşi sau tatăl era cel care avea să primească lovitura eliberatoare. Continue reading →

Patru jucători evoluează, de câteva luni, constant bine la Dinamo: Dolha, N’Doye, Torje şi Andrei Cristea. În zadar au fost însă urcările în atac şi vigoarea lui N’Doye, probabil cel mai bun închizător din Liga 1, degeaba exploziile de tiribombă ale lui Torje sau demarajele, centrările şi şuturile lui Andrei Cristea. Cât despre Dolha, care a făcut la Istanbul cel mai slab meci al său de când este la Dinamo, în cazul lui cred că mai degrabă a fost vorba de nesiguranţa portarului insuficient protejat de apărare.

Ce a încercat Dinamo a fost să care apă cu o găleată găurită, dar aşa nu se poate juca fotbal. De ani buni, echipa din Ştefan cel Mare seamănă cu o clădire aspectuoasă, căţărată însă pe piloni de plută. Se înalţă schele şi se toarnă beton la etajele superioare, totul pare că va dura, că acoperişul va înţepa în curînd cerul, pînă cînd se aude un pârâit sinistru la subsol şi totul alunecă într-o rână, apoi se surpă.

În acelaşi timp, de cealaltă parte, numai Servet Cetin face cât un buncăr antiatomic.

Aproape o mie de oameni iau startul anual în cea mai dură cursă de alergare din lume, „Maratonul nisipurilor”, desfăşurată în deşertul marocan. Sunt peste 230 kilometri de iad pavaţi nu cu bune intenţii, ci cu nisip şi bolovani, deci aproape şase maratoane în şase zile de competiţie.

Văzând şirul alergătorilor, senzaţia este că fantomele Legiunii franceze au prins viaţă şi străbat deşertul, însă fără arme, muniţie şi hărţi militare, doar cu un rucsăcel de echipament, hrană, apă şi iluzii. Fiecare duce în spinare, pe toată durata competiţiei, între 5 şi 15 kilograme şi, deşi participarea costă peste 2.500 de euro, concurenţii sunt penalizaţi dacă, de exemplu, aruncă un bidon gol pe traseu sau uită să-şi ia suficientă apă la ei.

Cineva a spus că, dacă Europa reprezintă trecutul şi Statele Unite viitorul, în Africa se trăieşte veşnic în prezent. Iată prezentul deşirat pe canavaua roşcată a dunelor, descompus în elementele sale primordiale – clipa şi pasul -, lichefiat de căldura năucitoare a zilei şi cristalizat apoi în frigul nopţii. Unii iau startul din motive umanitare, strângând bani pentru lupta împotriva maladiilor necruţătoare, alţii cară o lectică în care nu stă un faraon, ci un copil.

Din clepsidra fierbinte curg întotdeauna fapte neaşteptate. Marocanul Lahcen Ahansal e legendarul câştigător a zece ediţii din „Marathon des sables”, omul pentru care, aparent, nu exista traseu atât de lung încât să nu-l poată parcurge. Anul acesta, după o etapă de 91 kilometri, recordmanul absolut a abandonat în lacrimi, în timp ce un bărbat de 69 de ani din Elveţia a reuşit să ajungă, aproape târâş şi în puterea nopţii, la linia de sosire.

Un reportaj în trei părţi de la ediţia din 2009

Văzând meciul cu sârbii, te întrebi de ce ţara vecină a fost oglinda în care România s-a privit mai mereu, pentru că în fotbal suntem o Serbie lipsită de bărbăţie, cu spatele la poarta adversă şi cu cotul în figura adversarului.

Putem înţelege de ce bietul Rădoi făcea alpinism pe vârful Zigici: lor le-a udat Dumnezeu grădina, în timp ce pe la noi a fost secetă. Ne-au bătut însă total, fără posibilitatea unui recurs, pe sus şi pe jos, în jumătatea lor şi-n a noastră, pe tehnică şi pe viteză, în jocul individual şi în cel colectiv, mai mult, ne-ar fi bătut şi dacă intrau pe teren, laolaltă cu seniorii, toate echipele noastre naţionale, de la tineret pînă la Under 7 ani. Singura noastră şansă, în afara unei excomunicări dictate de FIFA la adresa Serbiei, ar fi fost ca arbitrul să ne dea vreo 375 de lovituri libere din preajma careului, poate am fi nimerit şi poarta. Ceea ce te face să te întrebi, până la urmă, de ce am jucat.

Feroezi, ţineţi-vă bine, a venit vremea să vedem, o dată pentru totdeauna, care echipă e mai tare!

Kozo Haraguchi mai are un an până la centenar şi a început să alerge la 65 de ani. Deţine  recordul mondial de viteză la suta de metri (22,04 secunde) pentru grupa sa de vârstă. Pe 27 august 2005, cînd l-a realizat, singura sa teamă a fost să nu alunece, întrucât nu mai concurase niciodată pe ploaie.

Sadayoshi Morita (94 ani) e cel mai în vârstă rugbist în activitate. Nu a abandonat sportul favorit nici după ce, la 80 de ani, a petrecut 3 luni în căruciorul cu rotile, în urma unei căzături din copac. „Dacă rugby-ul n-ar avea sprinturi, aş putea juca pînă la 110”, spune, motiv pentru care cochetează în prezent şi cu golful.

„Voi alerga până voi muri”, zice Fauja Singh (98 ani), care după moartea soţiei s-a mutat din India în Londra, unde, pentru a ucide supărarea şi plictiseala, a început să-şi provoace vecinii în vârstă la curse de alergare. Cu cât arătau mai bine, cu atât creştea distanţa şi astfel a ajuns să termine de şapte ori maratonul. Secretele sale? Gândirea pozitivă, alimentaţia şi faptul că pe ultimii kilometri ai curselor vorbeşte cu Dumnezeu.

Fauja spune că bătrânii seamănă mult cu copiii, pentru că au mare nevoie de atenţie. Asemănarea există însă şi în alt plan. Urmărindu-i pe Kozo sprintând, cu short-ul lui larg şi picioarele curbate, pe Sadayoshi încleştându-se în grămadă, pe Fauja făcând gimnastică înaintea alergării, ai pregnanta senzaţia că priveşti nişte copii. Nu oboseala trupurilor descărnate captează atenţia, ci dimpotrivă, o anumită vioiciune, de parcă sunt prinşi într-o neîncetată explorare a celor înconjurătoare, născută din mirare, curiozitate şi dorinţă. Altfel, ce naiba să cauţi în copac la vârsta aceea?

Kozo Haraguchi