Da, cuvântul ales de Gică Popescu, „rebuturi”, e prea dur, în epoca ecologiei era mai potrivit „jucători biodegradabili”, dar adevărul rămâne. Şi în privinţa lui Tamaş Gică Popescu are dreptate. E ultimul fundaş central al fotbalului românesc care stăpâneşte pasa lungă, dotat cu un fizic remarcabil şi capabil să iasă din apărare cu privirea sus, însă incapabil să-şi părăsească definitiv cuibul.

Sistemul practicat de Dinamo încurajează întoarcerea jucătorului la sânul matern pentru a fi hrănit până la sufocare cu lapte alb-roşu. Borcea nu vrea să facă o echipă, ci să strângă o gaşcă de pensionari hâtri care să depene amintiri comune de pe la începutul secolului. Declarând că dacă Dinamo se va califica în CL, se poate lăsa, expertul motivaţional în eutanasierea caprei vecinului fixează de fapt obiectivele „simbolurilor” care „au ales să joace cu sufletul”: o excursie la poarta raiului, unde toată lumea să-şi turtească nasul de vitrină, apoi încolonarea şi acasă!

Ce ironie! Să fii „echipa care a dominat fotbalul românesc în ultimii 10 ani”, dar să nu prea reuşeşti, în această perioadă, să-l reprezinţi pe plan european, privilegiu rezervat în general altora. Singura formă de reprezentare a rămas cea prin procură, via echipa naţională.

Comunicatul conducerii dinamoviste către Popescu este, de fapt, un mesaj pentru galerie, un fel de „Staţi liniştiţi, suntem cei mai buni”. Încheierea reprezintă un bun exemplu de răsucire a ierarhiilor: „Nu ne amintim de vreun trofeu câştigat de Dinamo cu Gică Popescu în teren”. Dar de o Cupă a Cupelor şi de o Cupă UEFA câştigate de Gică fără Dinamo în teren îşi amintesc?

Nici visurile de fotbalist nu mai sînt ce-au fost. De pildă, Claudiu Niculescu şi-ar dori să joace măcar o dată în Liga Campionilor. Nu să ajungă într-o fază superioară a competiţiei, doar să fie acolo, mai degrabă martor extatic al înălţimilor fotbalistice decît marcator. Ghionea declara cu o oarecare doză de invidie că „eu, Goian şi Rădoi am fost transferaţi peste tot, dar pînă la urmă a plecat Neşu”. Ropotan resimte eşecul plecării la Dinamo Moscova, Goian e bîntuit şi el de fantoma transferurilor ratate.

În acest cenuşiu de criză, iată că Rădoi reuşeşte transferul. Dacă aş fi însă conducătorul unui club bun din Vest, nu aş mai fi niciodată interesat de un jucător care a optat la mai puţin de 30 de ani, ca Wilhelmsson sau Rădoi, pentru Al Hilal. Aş considera că prin respectiva alegere, acesta şi-a precizat clar priorităţile. De decenii încoace, cluburile arabe sînt un Recycle Bin şi pentru jucători, şi pentru antrenori. Cîţi au mai reintrat apoi în circuitul fotbalului mare? Nimic nu se reciclează acolo, ele reprezintă doar o cameră de trecere înaintea ieşirii din scenă. Cazurile lui Rivelino şi Kancelskis, ajunşi la clubul saudit la 32, respectiv 34 de ani, sînt revelatoare.

Rădoi are însă 28 de ani. Nu faptul că a ales banii mi se pare neliniştitor – în fond, este dreptul lui -, ci că la această vîrstă a abdicat de la a mai spera. Cînd liderul unei echipe care a jucat regulat în ultimele sezoane în Liga Campionilor ia o astfel de decizie, înseamnă că standardul visului a coborît mult şi că nu e exclus ca viitoarea generaţie de fotbalişti să năzuiască spre împlinirea carierelor în deşert.

În fotbalul românesc, legile sînt ca porţile de schi: nu trebuie să treci prin ele, ci să le ocoleşti cît mai îndeaproape. Sînt ca nişte sisteme filosofice ori culegeri de texte religioase, iar comisiile şi comitetele nu judecă, ci fac exegeză.  E de parcă avem nevoie de un regulament pentru a putea răsufla uşuraţi că-l avem.

Domnul Mircea Rădulescu ştie cum va fi demascată „minciuna cu antrenorul de la CFR Cluj”. „Presa o va face, cînd va scrie de «echipa lui Uhrin» sau «Uhrin a trecut la un nou sistem de joc». Şi astfel se vor strînge multe materiale din care va rezulta că Uhrin este de fapt antrenorul. Prin metodele tehnologiei moderne se pot înregistra secvenţe din procesul de pregătire. (…) Plus că orice jucător poate fi întrebat cine îl antrenează, iar el va spune care e realitatea”.

Buna funcţionare a unei legi nu stă doar în noima ei, ci şi în posibilitatea reală ca ea să fie aplicată. După ce consilierul Uhrin va fi demascat şi va primi interdicţie pe viaţă să dea sfaturi în Liga 1, CFR îl poate angaja, pe rînd, ca masor de bare, omul cu targa, al patrulea portar, fanion, cel care schimbă scorul pe tabelă, traducător din cehă în cehă, manager peste bidoanele cu apă.

Eu zic că Uhrin ar trebui filat permanent, iar telefonul lui şi cel al lui Jindra să fie ascultate. La transmisiile TV, o cameră îl va monitoriza nonstop şi-l vom vedea într-un pătrăţel din colţul ecranului. Dacă nu se va putea abţine şi va începe să gesticuleze şi să strige către jucători – comportament neconform cu fişa postului -, propun să fie legat şi deferit Comisiei de Disciplină.

Să jure cu mîna pe ROAF că în sezonul competiţional 2008-2009 n-a vorbit despre fotbal cu Jindra şi să demonstreze cu argumente irefutabile că nu antrenează în Liga 1!

Prima greşeală ar fi să credem că stenogramele din „Cazul Valiza” descriu singura infracţiune din fotbalul românesc. E numai partea vizibilă a icebergului ce loveşte ca un ciocan pneumatic fotbalul românesc, transformîndu-l într-o epavă funcţională care nici nu se duce la fund, nici nu înaintează.

O a doua greşeală ar fi să minimalizăm respectivele fapte, pe baza celor scrise mai sus. Corupţia este un ghem cu o mie de capete, în care sînt încîlcite sute de sfori şi de sforicele. Pentru a-l deşira trebuie obligatoriu să începi prin a trage de un fir, situaţie în care sistemul reacţionează de la sine, creînd conştiincios noduri altundeva pe traseu.

Valoarea unui antrenor sau a unui conducător de club e dată nu de competenţa sa, ci de capacitatea de a se potrivi acestui sistem compus din compromisuri şi alianţe temporare, un Monopoly cu oameni, echipe şi rezultate. Ca să ieşi dintr-o mlaştină nu trebuie să te zbaţi, ci să aştepţi apariţia unei oportunităţi. Orice tentativă de opunere te duce mai repede la fund şi foarte puţini reuşesc să se ridice fără a coborî. Încă întregi, dar consumaţi pînă la a deveni inutili, aceşti oameni sînt preluaţi de maşina de gunoi şi omogenizaţi în terciul care constituie soclul fotbalului românesc. Simţim cum picioarele noastre obişnuite cu rahatul ne lasă de cîte ori ieşim în Europa şi jucăm doar pe suprafaţa dură a terenului de fotbal.

Încercaţi să desluşiţi adevărul la ieşirea din malaxor, unde bucăţile de conştiinţă sînt înnodate cu fragmente de înregistrări. Aici e perfecţiunea sistemului: face ca orice judecată să urmeze modelul obiectului ce trebuie judecat, devenind o bandă a lui Möbius din care e imposibil să mai ieşi.

Partida cu Fiorentina a fost poanta unui banc prost pe care îl ştiam de mult. Steaua nu merita să acceadă în faza superioară a Ligii Campionilor, aşa cum nu avea ce căuta nici în Cupa UEFA. De fapt, pentru un astfel de meci nu merita nici să deschizi televizorul. Într-o competiţie adevărată, e o echipă care poate să respingă repetat, să facă un triunghi de pase cu un colţ în aut şi să spună cursiv alfabetul fotbalului mare doar pînă la litera B. Atît.

Circulaţia balonului a fost browniană, ca şi cum ai arunca un lighean din vîrful muntelui şi te-ai aştepta să ajungă la poale în punctul dorit. Toja a semănat cu un tramvai care se căzneşte să nu sară de pe şine, iar Dayro era la o şedinţă foto, la care Semedo monta lumina. Echipa a stat în Baciu, Petre Marin şi în Ovidiu Petre. Atacanţi? N-au fost. A existat doar un Bănel care se chinuia să dea găuri în beton cu o scobitoare.

Nu pot încheia acest articol fără a aminti de nedreptatea care i se face celeilalte reprezentante a României în Champions League. CFR Cluj a fost lăsată în mod nemeritat în penumbră de toată media de specialitate, şi nu doar înaintea ultimului meci, cel lipsit de miză. S-au făcut zeci de emisiuni şi de pagini despre şansele unei fantome de a învia, neglijîndu-se adevărata întrupare din fotbalul nostru. Motivul l-a constituit deja obişnuita orientare a subiectelor după criteriul numeric al suporterilor. Pe teren însă, acolo unde vorbele nu înseamnă nimic, Clujul a jucat fotbal, iar Steaua nu. Dacă ieşirea CFR-ului din competiţie reprezintă doar amînarea performanţei pentru anul viitor, cea a Stelei este un act de justiţie al fotbalului.