Fotbalul, un măr viermănos

Staţi liniştiţi. Recenta licitaţie ofilită pentru drepturile TV nu reprezintă o victorie a televiziunilor şi cu atât mai puţin a telespectatorilor. E doar o mică gâlceavă între asociaţi. Piaţa nu a sancţionat un preţ umflat, pentru că aici avem de-a face cu o tumoră, iar aceasta ascultă de alte legi şi tratamente, nu de reguli ale concurenţei.

Mai crede cineva că meciurile din Liga 1 au fost obiectul tranzacţionat? Partidele din Liga 1 sunt doar ce-i zice instalatorul fetei ieşite în halat de sub duş la începutul unui film porno, un mic pretext, puţinul neimportant care trebuie să existe înainte de a se trece la fapte. Această temporară neînţelegere nu e despre şi pentru fotbal, după cum nici părţile aflate azi în dezacord nu au aproape nicio legătură cu sportul. Dacă „oamenii de fotbal” – cumplită sintagmă – sunt în marea lor majoritate nişte paraziţi ai acestui organism, posturile aşa zise de sport reprezintă purtătorii perfecţi ai bolii. Studiourile de tip „OTV fin de siecle” sunt scena pe care unii jurnalişti s-au prostituat cu demnitate, fabricându-şi scuze la metru pătrat şi cariere de telefoniste.

Ameninţarea principală care se aude din partea patronilor şi a preşedinţilor de cluburi este „nu ne daţi cât vrem, nu mai participăm la emisiunile voastre”. Nicicând această simbioză bolnavă nu a fost mai clar recunoscută şi exprimată. Pot însă aceşti tragici actori să renunţe la a mai evolua liberi şi nestingheriţi pe sticlă, când ei sunt dependenţi de micul ecran aşa cum e comatosul legat de aparatele care-l menţin în viaţă? La rândul lor, televiziunile au cumpărat până acum o iluzie, căci postul care deţine prima opţiune se poate trezi că Dragomir stabileşte drept derby Pandurii – Gaz Metan.

La starea de lucruri care există, un târg onest ar fi fost următorul: când cumpără o partidă, postul TV să primească şi exclusivitatea dejecţiilor verbale dinainte şi de după meci. Iei un Timişoara – Steaua, să fii singurul care poate difuza dialogul „spumos” dintre Iancu şi Becali şi lupta în mocirlă dintre adjuncţi. Ai luat Craiova, fâsâitul de aspersor al lui Mititelu să răsune doar în emisiunile tale. În acest sistem, cei doi telali de fotbalişti ar urma să fie nişte jolly-jokeri, putând înjura contractual pe oricine şi interveni oriunde poftesc.

Cum o mână spală pe alta şi amândouă creierul, părţile se vor împăca şi sistemul îşi va relua funcţionarea. La toamnă, vom ieşi rapid din toate competiţiile fotbalistice europene, căci aparentul măr al discordiei, fiind străbătut de o sumedenie de viermi, a căzut de mult din copac.

Cine sunt vinovaţii?

În ordinea apariţiei: Zavoda, Dobrin, Dumitru, Balaci, Hagi, Sabău …

E ca în filmele acelea cu spargeri de bancă în care membrii bandei, după consumarea loviturii, pleacă în tăcere fiecare pe drumul său, iar în urmă rămâne o gaură mare, din care iese fum. De pildă, Mircea Sandu a domnit peste fotbalul românesc cam cât a făcut-o tizul lui zis „cel Bătrân” în Ţara Românească. Spre deosebire însă de marele înaintaş istoric, care pârjolea doar temporar teritoriul stăpânit spre a se retrage apoi tactic, liderul FRF nu se retrage, iar domeniul peste care tronează e distrus pentru mulţi ani. Problema realegerii lui Mircea Sandu în Comitetul Executiv UEFA s-a pus, din start, greşit. Naşul nu a pătruns în înaltele structuri pentru a ajuta naţionala României cu o vorbă bună ori cu un arbitru milos, iar acestea oricum ar fi fost doar false soluţii. De mulţi ani, echipa naţională există doar pentru ca Sandu să aibă o justificare pentru prezenţa în diferite comisii şi comitete.

Aşa merg lucrurile. Băieţii se strâng, antrenorul împarte maiourile galbene şi pe cele roşii pentru un joc de-a latul terenului. Ghicim câteva sfaturi, dar ele pot fi la fel de bine şi pantomimă, aidoma celor ce se petrec în cele 90 de minute oficiale. Putem trece de Bosnia doar dacă îi excomunică Papa de la Nyon şi de Luxemburg numai dacă băncile şi restaurantele lucrează în ducat peste program, iar jucătorii nu primesc liber să vină la lot. Acum, toate aceste acţiuni – că meciuri nu le putem spune – ale reprezentativei au acelaşi ecou ca anunţurile umanitare care circulă pe mail sau pe Facebook. „Răzvan este un băieţel de 42 de ani care suferă de o afecţiune ereditară: inventarea duşmanilor imaginari. Poţi şi tu să-l ajuţi donând nervi, bătăi de inimă, ani din viaţă”.

Trist e şi ce se întâmplă cu Chivu. A venit, a anunţat că s-ar putea retrage după aceste preliminarii, a plecat. Or, nu Gabriel Torje era cel indicat să-şi demonstreze în public elocinţa spastică. Omul care a apărut în mai multe reclame decât Mihaela Rădulescu şi Florin Piersic la un loc ar fi trebuit să părăsească ficţiunea băutului de bere cu suporterii-actori şi să le explice fanilor reali ce s-a întâmplat în acest ultim deceniu în care a avut banderola pe braţ.

Cum nimeni n-a fost prezent la tragerea încă unei linii peste o calificare, să conchidem: problema echipei naţionale nu e prezentul, ci trecutul. Aici trebuie să lucreze timpul care trece degeaba şi aliaţii săi din conducerea FRF: la a face uitate nu atât meciurile şi calificările de demult, cât o stare de spirit care unea tribuna şi gazonul. Adevăraţii vinovaţi sunt Dobrin, Balaci sau Hagi: ei ne-au arătat că în România se poate juca fotbal, pregătindu-ne astfel pentru un viitor care n-a sosit niciodată.

Frumuseţea de la Indian Wells

Djokovici şi Nadal au jucat o finală de vis, Federer se îndepărtează către orizont.

Finala de la Indian Wells a fost un meci jucat din toţi rărunchii, cu acel amestec de voinţă şi calcul propriu tenisului, un „care pe care” aşteptat de toată lumea să încheie socotelile. Deseori, se auzea doar canonada zgomotelor făcute de minge la întâlnirea cu racheta şi scârţâitul călcâielor pe suprafaţa albastră. Rar, câte un rever tăiat întârzia ritmul de staccato al partidei, iar stopurile la fileu au fost atât de puţine, de parcă n-ar fi fost timp pentru ele. Să amintim că, până după mijlocul setului decisiv, nu a existat un as, ca şi cum Nadal şi Djokovici şi-ar fi refuzat până şi satisfacţia unui punct obţinut fără replică pentru a se lăsa pradă acelui nebunesc „Hai să vedem fără întârziere care-i cel mai bun!”.

Continue reading →

Dacă sportul-rege era altul

Ce se petrece în această ţară nu e sport, ci o contrafacere continuă. Aşa cum pantofii Adibas au inundat cândva piaţa, la fel sportul a fost înlocuit de Folbal®, un ansamblu de vorbe care ţin până la prima ploaie, o imitaţie grosolană a originalului prezentând avantajul de a fi ieftină, universală, uşor de produs, de folosit şi de uitat. Dintre celelalte sporturi, doar handbalul are potenţial de a deveni sport-rege în România.

Ce presupune asta? 1. Să se vorbească mult despre respectiva disciplină, dar numai atunci când pe plan mondial ajungem ciuca bătăilor. 2. Antrenorii să fie schimbaţi mai des decât jucătorii. 3. Despre sportul-defunct să-şi dea toată lumea cu părerea, în mod continuu.

Alte discipline nu par a putea detrona fotbalul în următorul secol. Poate doar wrestlingul, care se adresează tot unor oameni ce vor să creadă din toate puterile că e pe bune. În acest caz, am vedea la tot pasul cetăţeni cocoţaţi pe garduri, sărind în cârca altor cetăţeni şi stangulându-i pe pavaj. Să admitem că şahul nu are acest potenţial de popularitate. Dacă sportul minţii ar fi la putere în România, am avea ştiri precum următoarea: „Ieri, într-unul din mall-urile bucureştene, câţiva fani ai lui Nisipeanu s-au ciocnit cu nişte ultraşi din facţiunea Gambitul Regelui, veniţi în România să-l încurajeze pe Topalov. Primii au deschis ostilităţile bulgarii, care au scandat «e2-e4» la adresa românilor. Aceştia s-au apărat în stil sicilian, urlând «c7-c5» către cei aflaţi de partea cealaltă a vitrinei. Încăierarea a fost întreruptă la mutarea 43 şi reluată a doua zi, cînd cele două bande au convenit asupra remizei”.

Aruncarea suliţei sport-rege? Ştire la Antena 1: „Vremea minunată din weekend i-a scos în număr mare la iarbă verde pe locuitorii oraşelor. Oamenii au organizat grătare, au băut bere şi s-au relaxat făcând sport. Bilanţ: trei recorduri naţionale depăşite şi 63 de oameni făcuţi frigărui”.

Sau, în cazul snooker-ului: „Terminarea noii arene naţionale a intrat iar în impas când în zona unde ar fi trebuit săpată gaura inferioară din stânga a fost descoperită o altă gaură, mult mai mare, gresia de acolo fiind folosită la construcţia câtorva vile învecinate. Cum consilierii locali nu au aprobat cumpărarea de cretă, iar din cele câteva sute de metri de postav verde s-au fabricat costume de vânătoare, şantierul a fost închis, iar masa transformată în tejghea”.

Ceva oricum nu s-ar schimba, indiferent care ar fi sportul-rege în România. De pildă, dacă hipismul s-ar afla în acestă situaţie, cel sunat, chestionat, înfăţişat nu ar fi călăreţul, nici măcar bidiviul, ci omul care scoate la păscut pe toţi pereţii hergheliile de cai verzi.

Naţionala fantastică

Cândva, într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Diferenţele de valoare în fotbalul mondial au devenit atât de mari, încât FIFA organizează o grupă pentru echipe imaginare şi cu nevoi speciale. Picăm cu: 1. Paltonia, campioana mondială la fotbal cu nasturi, 2. Cei 12 apostoli, 3. Distribuţia din „Drumul spre victorie”, 4. Personajele din desene animate.

În primul meci, în deplasare cu Paltonia, România porneşte favorită, întrucât golgheterul adversarilor e captiv pe o haină de piele. Partida e însă un dezastru. Raţ alunecă mereu pe luciul mesei, Chivu e depăşit permanent. În ciuda înfrângerii, o veste bună: Florescu, acest Justin Bieber al fotbalului românesc, primeşte o ofertă de a juca în campionatul paltonian. A doua partidă este cu apostolii, pe noul stadion, încă neterminat. Avem motive de optimism: tatăl antrenorului nostru susţine cu probe că are mai multe performanţe decât părintele celuilalt selecţioner. Pe ploaie, mai bine adaptaţi mersului pe apă, apostolii înscriu primii (Ioan, 11), dar Marica profită de neatenţia lui Toma şi reuşeşte o triplă. Doar o minune îi mai poate salva pe apostoli. Ea vine în minutul 70, când apa din bidoane se transformă în vin, iar ai noştri încep să se îmbrăţişeze fără să fi dat gol.

După întâlnire, Nea Puiu reclamă liberul arbitru la FIFA şi promite victoria în partida următoare. Meciul e însă unul fără goluri. Stallone filmează „The Expendables 5″ şi lipseşte, Deyna şi Bobby Moore au dispărut între timp, pe Michael Caine îl chinuie reumatismul. Deşi media de vârstă a echipei adverse este de 76 de ani, nu reuşim să ieşim din propriul careu. Rezultatul e salvat de Dom’ Profesor Rădulescu, care la cornere îl ţine de vorbă pe Pelé, convingându-l că stau la coadă la sifoane, deci nu trebuie să sară la cap.

Deşi ultimii, putem evita retrogradarea din grupă dacă învingem desenele animate. Hai băieţi! Fii în roşu pentru naţională! Selecţionerul e desemnat cel mai sexy fiu de antrenor la Gala Premiilor TVMania. Mutu adoptă un picolo, Chivu un adversar. Înainte de începerea meciului are însă loc dezastrul. În tunel, Mutu şi Chivu îl bat pe Mutulică, transformându-l într-o caricatură încâlcită, iar Mitea, noua armă secretă a lui Răzvan, se răzbună pe Bambi pentru necazurile în amor.

FIFA cere măsuri drastice. FRF hotărăşte schimbarea de sex şi înscrierea echipei în grupa similară feminină, unde sunt şanse mai mari de calificare. Hai fetele! Fii în roz pentru naţională! Picăm cu: 1. Corul din Căpâlna, 2. Selecţionata „Sex and the City” plus „Desperate Housewives”, 3. Apropiatele lui Hugh Hefner, 4. Câteva trecătoare. Avem prima şansă dar, din păcate, la ora celei dintâi partide, majoritatea tricolorilor se află în acea perioadă a lunii, deci …

House M.D.

Creatorul acestui serial, domnul M.D., ne vinde ceva pe care el ar trebui să plătească bani grei.

În Liga 1, un meci nu primeşte titlul de derby ţinându-se cont de valoarea competitoarelor, de tradiţia lor sau de poziţia în clasament. Criteriul principal e potenţialul de faze şi de fraze controversate pe care partida îl oferă. Noi neavând prea multe faze din celelalte, necontroversate, în urma cărora mingea intră în poartă într-un mod sublim şi clar, cele banale devin adevărate avuţii naţionale. O sumedenie de oameni trăiesc de pe urma lor şi avem atâtea, încât am putea să şi exportăm. Germanii n-au mai văzut diatribe ca astea de secole. Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru un concurs telefonic de „Ba pe-a mă-tii!”. Englezii, cu bucuria lor copilărească de la fiecare corner, habar n-au unde se află adevărata desfătare sportivă: în vorbă.

I-a atins piciorul? A fost ofsaid? Era mâna lipită de corp şi dacă da, de al cui? A fost intenţie? Neatenţie? Intrare prin alunecare sau prin efracţie? Fault ori tentativă de omor? Să dăm faza înapoi până prin ’83, să-i vedem cauzele, să-i stabilim resorturile. Poate fundaşul a avut o copilărie nefericită. La telefon îl avem pe X, care ne va ajuta să rămânem nelămuriţi, iar pe celălalt fir este Y, care-l va înjura pe X pentru a păstra intact spiritul competiţional.

Tot ce e discutabil indiscutabil se discută. Pacientul e pe masă, cu maţele scoase şi ochii daţi peste cap, iar medicii pun radiografiile pe ecranul luminos şi pariază dacă e cancer sau guturai. E un fel de „House Mitică Dragomir”, cu doctori aflaţi în slujba bolii, în care pacientul moare încet, dar sigur. Creatorul acestui serial de succes vinde la licitaţie dreptul de a se purta discuţii la TV, întrucât meciurile sunt doar un bonus la pachetul vorbit. Ba chiar mai mult: eternizându-se la buletinele de ştiri, îşi conservă puterea, căci rolul principal îi permite să-şi păstreze cota de piaţă, în timp ce fotbalul în sine rămâne activitate de fundal, rezervată actorilor secundari. De aceea a fost pusă în scenă şi „cearta” cu Becali: în lipsa performanţelor de pe teren, vorbele sunt totul: material de construcţie, unelte, personaje, decor, monedă.

Astfel, fotbalul rămâne ieftin, deşi costă mult. Nu ne îndreptăm spre pay-per-view, ci către free-for-nothing. Acum trei ani, Liga 1 s-a vândut ca o maşină cu kilometrajul dat înapoi. Acum, după ce mulţi şi-au dat seama că meciurile noastre de fotbal pot fi televizate şi la radio, se dă pe bucăţi. Peste trei ani, când nu vom mai avea nicio echipă în grupele competiţiilor europene şi nicio şansă de calificare la un turneu final, poate vom înţelege că vorbele nu sunt sport şi că furatul propriei căciuli nu-i model de afacere.