Bute îl răpune pe Miranda cu un pumn parcă împins de un resort din cutia cu surprize, columbianul cade prefăcut într-o mână de confetti peste pantofii lui Lucian, dar numai aproximativ 29 de români aflaţi în ţară văd asta în direct la televizor. Restul dorm sau nu prind postul respectiv. „E Bute român sau canadian?”, se întreabă a doua zi cei de la „Gândul”. Nu asta e însă întrebarea, ci „Mai suntem noi conaţionalii lui Bute?”.

Câteva ore mai târziu, Schumacher şi Hamilton se fugăresc precum Chip şi Dale la postul naţional, dar vorbele nu sunt despre ei, ci despre miticul Doruleţ care i-ar umili pe amândoi legat la ochi şi, vă reamintesc, sponsorizăm această sinucidere lentă a pasiunii. Pe sport.ro începe apoi finala de tenis de la Monte Carlo. Nadal îl nimiceşte pe Verdasco, acesta arată ca un avion ce a întâlnit norul de cenuşă, dar noi numai ne imaginăm loviturile de antiaeriană, întrucât, în ciuda a ceea ce anunţă programul postului, între timp s-a dat legătura într-un mall, unde nişte domni lovesc elegant cu piciorul în falcă.

Vine şi meciul Oltchimului, terminat cu fete poleite cu frişcă, e ca o petrecere-surpriză, apoi imaginile de la ştiri cu Radu Voina răspunzând serios la întrebări cu tricoul mînjit, ca un profesor căruia, în tabără, i s-a organizat o festă. „Ştie cineva cât costă statul român aceasta echipa Oltchim, ţinând cont că la combinatul respectiv falimentul e in parcare, iar rata şomajului e uriaşă?”, întreabă, mai pe seară, Andrei Niculescu pe Facebook. Şi mă întreb: „Nu-i mai bine oare să sponsorizezi fără să ştii o performanţă decât să fii în mod constant păcălit pe faţă?”. Ziua în care România a obţinut un titlu mondial la box şi-o calificare în finala LC de handbal se încheie, ca de obicei la gsptv, cu Becali vorbind, vorbind şi vorbind.

Ca să nu ajungă handbalistele să joace finale între două bătătoare de covoare, le vom construi cândva şi o sală, după ce vom termina patinoarele care ne costă mai mult decât realizarea unei copii în mărime naturală a Groenlandei. Nu va fi un mall, nici măcar o „polivalentă”, ci un templu închinat exclusiv sportului. În mijlocul lui, între panouri şi reflectoare, va fi instalat un pupitru mititel cu un telefon, de la care cineva va vorbi în faţa camerelor cât e ziua de lungă cu Becali, întrebându-l, printre altele, ce crede el despre Oltchim.

Patru studente de la Harvard, scrie Anglofilul, au creat o minge de fotbal care, graţie unui dispozitiv interior, înmagazinează energia cinetică, transformând-o apoi în lumină electrică. Astfel, o jumătate de oră de meci înseamnă aproximativ 3 ore de funcţionare a unui bec.

Aici, realitatea funcţionează mai bine decât orice metaforă: mingea este un generator. Obiectul lovit, pasat, respins, şutat undeva în afara casei se întoarce cuminte, mai pe seară, ca un animal domestic de la păscut, între patru pereţi. Aşezat pe masă şi cuplat la un bec, mirabila minge, asemenea lui Dumnezeu, va crea şi va dărui lumină. Dacă am putea capta şi toate emoţiile unei finale de Liga Campionilor sau de campionat mondial ar genera, pariez, mai mult curent decât o hidrocentrală. Aştept “mingea-inimă”, care să înmagazineze pulsaţii cât pentru o viaţă de suporter, cu palpitaţii la marile ocazii, transplantabilă la cerere, după un derby cu prelungiri şi lovituri de la 11 metri.

Schema de funcţionare a business-ului e la fel de simplă precum modelul circuitului electric pe care l-am învăţat la fizică în clasa a zecea, când, chinuiţi de culegerea lui Hristev, desenam un dreptunghi, cu corp de iluminat şi întrerupător pe el, apoi nu mai era nevoie decât de un sens, figurat printr-o săgeată. Africanii nepermiţându-şi să cumpere un astfel de obiect high-tech, fabricanţii au decis să procedeze astfel: pentru fiecare minge vândută în Vest, producătorul sOccket va dona o “fotbalocentrală” unei comunităţi sărace. Iată, aşadar, motivaţiile înlănţuite, atât pentru a şuta într-o minge, cât şi pentru a o cumpăra. Iată şi ce poate face jocul din noi: nişte iluminaţi întru fotbal.

Demult, străbătând partea de nord-vest a Africii în cadrul unei expediţii, am ajuns într-un sat unde – puteai auzi şi vedea de la un kilometru – se juca un meci de fotbal. Pe măsură ce coborai un deal prăfos, apropiindu-te de teren, descopereai din ce în ce mai multe detalii, ce nume de fotbalişti erau scrise pe tricourile copiilor, din ce erau făcute barele porţilor şi, finalmente, că obiectul în jurul căruia era construită atâta nebunie era spart. Brusc, două cămăruţe ale inimii îţi erau inundate de tristeţe, celelalte de bucurie, pentru că ambele sentimente erau prezente acolo.

Copilăria e ţara care şade ghemuită înăuntrul mingii. Nu mai putem ajunge la ea : a rămas în sferele ce şi-au dat ultima suflare şi pe care le-am aruncat demult. Doar copiii săraci se mai roagă la ele, ca la nişte zei mititei ce se ascund printre cupole prăbuşite.

La CM’82, brazilienii aveau nevoie de un egal pentru a juca în semifinale. Egalul nu făcea însă parte din lumea lor.

În acel iunie 1982, Bucureştiul arăta ca un obraz ţepos, antenele ieşiseră prin toţi porii blocurilor pentru a recupera bucuria fotbalului de la bulgari, aşa cum bănăţenii şi oltenii îl luau de la sârbi, iar ardelenii de la unguri. Erau de toate formele şi dimensiunile, plante exotice de metal cu tulpini drepte sau curbate, cu ţepi ascuţiţi ori cu frunze rotunde ca farfuria, ca şi cum, la fel ca şi în fotbal, ar mai fi fost loc în domeniul captării undelor şi pentru ceva imaginaţie.

Imediat ce tata a terminat de fixat cercul de metal pe balcon, pe bucla lui au început să vină, trecând dinspre Moşilor către Colentina, sumedenie de purici. Rotind-o ca pe un radar, roiurile căpătau contururi şi o anume profunzime, asemenea viselor din care, a doua zi, abia dacă-ţi mai aminteşti ceva, dar atunci, în momentul vizitei, sunt pregnante şi vii.

Dintre nălucile acelei veri, fiecare echipă a avut ceva de oferit. Germania şi Franţa au dat partida de neuitat, Polonia tuşa de sensibilitate, Italia golgheterul. Fotbal adevărat însă a jucat doar Brazilia. Această echipă va rămîne veşnic nepremiată şi nepieptănată, ca o bandă de guerilleros coborâtă din munţi pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a se reîntoarce în eternitate. Era ca şi cum printre rufele aurii întinse la uscat bătea vântul, iar ele se mişcau la unison, mânecile vibrând alături de gulere, cracii pantalonilor împletindu-se cu poalele hainelor, batistele încurcându-se prin ciorapi. Nu era doar fotbal, era o risipă de fotbal, un desfrâu.

Totuşi, „auriverzii” erau diferiţi şi lesne de deosebit, chiar numele lor striga asta, prin accentele ce le decorau. Socrates cel lung ca ziua de iulie avea o vocală galonată de o pasăre din înalt, la fel Junior şi Eder, peste cel de-al doilea „a” al lui Falcao trecea o omidă, iar „e”-ul secund al lui Tele Santana purta căciuliţă, să nu-l tragă curentul. Dulcele sufix portughez de alint îi termina pe unii ca pe mirodenii, cum ar fi acel Serginho care îşi permitea să rateze cât un tun cu ţeava scufundată în lichior.

Au dat cincisprezece goluri de o frumuseţe inimaginabilă, cu desfăşurare de film poliţist, care te ţineau cu răsuflarea tăiată, încercând să ghiceşti cine va fi „criminalul”. Prin antena neoxidată a memoriei văd „călcâie” parcă însiropate şi pase de câţiva metri cu exteriorul, pe Falcao inundat de bucuria golului, venind spre cameră cu freza lui de om proaspăt trezit din somn, pe Zico arătîndu-i arbitrului tricoul rupt – iar sub harta de ţară atunci inventată sclipea, ca un minereu, pielea -, pe  fundaşul Junior răzând obrajii mingii ca un bărbier. Paradoxal, cea mai frumoasă echipă de fotbal nu practica driblingul ca pe un viciu, arta ei era ţesătoria, jocul din prima, strîngerea unei plase ca de păianjen peste adversar, legarea lui la stâlp, urmând ca dansurile şi fumul dulce să-şi facă efectul.

Atunci, brazilienii aveau nevoie de un egal cu Italia spre a juca în semifinale. Tele Santana îşi putea zăgăzui fluviul auriverde, îmblânzind imprevizibilele-i răsuciri şi bulboane pentru a produce curent electric, dar, spre gloria lui, a ales să n-o facă. Apoi, când fotbalul s-a scurs din antene şi televizoare pe maidane, şi-a regăsit campioana de drept. Zile, luni şi chiar ani de zile după aceea, prea puţini voiau să fie Rossi, în schimb toate echipele multicolore de purici gemeau de „Socrates”, „Zico” şi „Falcao”.

Ar fi ca şi cum un rege, Gerrard Magnificul, i-ar acorda unui alt suveran adăpost la curtea Sa.

De câte ori îl văd încălzindu-se pe marginea terenului, prin minutul 75 al unui meci, îmi imaginez că, nu cu mult timp în urmă, curăţa cartofi într-o bucătărie din subsolul clubului şi, aflând că este nevoie de el, a pus şorţul deoparte şi s-a echipat pe o scară întunecoasă. Mă gândesc că Raul ar face orice pentru Real Madrid, dacă şi cei patru fii ai săi sunt numiţi după câte un jucător emblematic al acestui club.

Fotbalistul care în toată cariera sa de profesionist nu a primit un cartonaş roşu vede acum unul din partea propriului club, căruia i-a fost fidel mereu. Desigur, nu i se spune în faţă „Nu mai ai loc”, ci, în calda tradiţie corporatistă, i se dă de înţeles că „Postul pe care dumneavoastră evoluaţi e fost desfiinţat”. Şi nu e vorba de locul în aşezarea din teren – pentru că Raul ar putea juca oriunde în ofensivă: extremă, vîrf sau în spatele vîrfurilor -, ci mai degrabă, e vorba de postul de „simbol”.

Mi-l amintesc pe Baresi ţinut la AC Milan până la 37 de ani în teren, când marele Franco a simţit că nu mai poate şi s-a retras. Sau de Paolo Maldini, care a spus adio în 2009, la 40 de ani. La celălalt „diavol”, Giggs (36 de ani) şi Scholes (35) joacă încă, cu contracte prelungite. În acelaşi timp, la doar 32 de ani, recordmanul golurilor înscrise pentru clubul madrilen n-a mai avut loc în echipa de start nici într-o treime dintre meciurile disputate în acest sezon.

Sunt, desigur, scheme de cucerire ale Universului care îl exclud, deşi „galacticii” n-au mai prins cam de multişor o semifinală nu într-o competiţie desfăşurată pe undeva pe la marginea Căii Lactee, ci chiar aici, pe Pămînt: Liga Campionilor. Da, pentru al cincilea an consecutiv, Real Madrid e clubul cu cele mai mari încasări din lume, 400 milioane de euro în sezonul trecut, însă pare mai degrabă toana unui băieţel de patru ani de a nu mai da drumul din mână unor abţibilduri, decât după ce s-a plictisit de ele. Makelele, Robben, Sneijder şi mulţi alţii pot depune mărturie despre deliciile meseriei de pion otrăvit.

Sper ca Raul Gonzalez să accepte oferta lui Benitez şi să ajungă la Liverpool, pentru că blestemul Realului este că va rămâne „Raul Madrid” chiar fără să o ştie şi fără să o vrea. Aştept ziua în care vor vinde şi albul din echipament pentru a cuceri o piaţă prin Asia, când Cristiano Ronaldo şi alţii ca el vor scoate puţin fum din frezele ca mucul de lumânare, evaporându-se ca nişte holograme cuminţi. Ce vis! Raul alături de Gerrard ar fi ca şi cum un rege i-ar acorda unui alt suveran adăpost la curtea sa, iar fotbalul ar redeveni o ocupaţiune în care să mai fie loc pentru tradiţie, respect şi recunoştinţă.

Deja, la meciurile Barcelonei, te aştepţi să se întâmple orice şi când zic „orice” mă gândesc la acelaşi lucru: Messi să înhaţe un balon pe la centrul terenului şi să nu-i mai dea drumul. Pe teren, aşezate împotriva sa, pot fi în acel moment un batalion de poliţişti cu bastoane şi scuturi, zece maşini cu tunuri de apă, o falangă macedoneană, echipa de rugby a Franţei şi fotomodelele pozând pentru coperta „Sports Illustrated”, mingea tot în plasă ar ajunge. Şi cu nimic n-ar fi de mirare dacă o navă extraterestră ar ateriza apoi în cercul de la centrul terenului, iar, după ce va fi salutat publicul, marcatorul să se urce în ea şi să dispară.

Când Messi are mingea la picior e ca atunci când ai senzaţia unui strănut: nu e important dacă va veni, ci când va veni. Văzîndu-i cum se chinuiesc să-i ia mingea, nu poţi să nu te gândeşti la bieţii poliţişti ai lui Charlot, printre picioarele cărora se strecoară omuleţul şi care sfârşesc întotdeauna de râsul lumii, fie cu un şut în fund, fie cu o tartă de frişcă în figură. Pentru acele secvenţe, Chaplin trăgea însă uneori sute de duble, în schimb, în cazul argentinianului, incredibilă e uşurinţa cu care se petrece acţiunea. Ai senzaţia că nu jucătorul conduce mingea, ci că, aşezat într-o teleguţă, e tras de ea ca de un căluţ nărăvaş, spre poartă.

De aceasta mi-e teamă de fotbalul 3D: că senzaţia acestei năvăliri va fi atât de pregnantă, încât pe Messi nu-l vom putea opri nici răsturnându-i în cale ghiveciul cu rododendron, nici trăgând biblioteca în faţa televizorului, căci va ieşi cu mingea la picior din sertarul cu capsatoare şi chitanţe, iar noi, ştergându-ne ochelarii aburiţi, nu-i vom putea face nimic. Veţi fi observat, de pildă, un lucru mai greu de realizat chiar şi decât golurile sale fabuloase: pe Messi e greu să-l şi faultezi. Priviţi-i pe cei patru jucători ai lui Stuttgart ajunşi, în aceeaşi fracţiune de secundă, lângă Lionel exact când piticul a dat drumul la porumbel şi gândiţi-vă ce ar fi putut ei face în afară de a alerga pe lângă subiect. Omeneşte, nimic, poate doar când se bucura să le fi devenit tangibil. Sau la fundaşii Zaragozei, răsuciţi tot meciul ca supapa oalei sub presiune, când dau aburii pe-afară. Singurul care a avut un program coerent şi a reuşit ceva a fost cel care l-a faultat în careu, amânând deznodământul.

Ce mă omoară e însă zâmbetul acela de copil pus pe pozne. A-ţi păstra acel zâmbet în mijlocul derulării unei asemenea afaceri e de departe cel mai greu lucru pe care-l face.