Muște pe parbrizul vieții

muste-pe-parbrizul-vietii-nou-catalog-de-perle_1_fullsize Dacă aveți senzația că autorii perlelor de la Bac sunt un accident nefericit al națiunii, răsfoiți cartea lui Radu Paraschivescu „Muște pe parbrizul vieții”, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Acolo, autorul a grupat pe capitole multe creații de geniu din spațiul carpato – danubiano – și mai ales pontic.

Există, desigur, și un capitol cu perle de la Bac, dar dacă le comparați întru profunzime cu cele ale personalităților cunoscute, ținând cont și de vârste, veți vedea că sunt niște mărgeluțe.

Favoritele mele:

„Ca să pleci, trebuie să ai unde să te duci. Ca să te duci undeva, trebuie să găsești un loc liber” – Bogdan Ciucă.

„Am dat faliment cu cimentul din cauză că purta numele meu” – Irinel Columbeanu

„Cine nu adună cu mine nu risipește” – Pavel Coruț

„Poate că mulți ne vedeau în a doua sau chiar în a treia jumătate a clasamentului” – Marius Niculae

„Și limita PSD-ului a ajuns la sfârșit” – Mircea Geoană

Și, ca încununare, un textuleț cântat de Romeo Fantastick:

„La miezul nopții

Îți trimit hoții

Să-ți ia chiloții

Din vârful porții”.

Titlul de „Nea”

Anul 2014 în Liga 1: 25 de antrenori schimbați în 17 etape. Singurul record.

În lumea fotbalului e ca la o nuntă: toți se cunosc între ei. Nașul mare, de la FRF, nașul mic, de la Ligă, feluriți oaspeți, salam ieftin în farfurii de plastic. Oamenii trec de la o masă la alta și e ceva pentru fiecare, cât să se simtă toți bine, măcar un timp.

Antrenorul este ceva între paharul de unică folosință și pneul de iarnă, un bun cel mult sezonier. Dacă vine în vară, nu că nu-l prinde paltonul, uneori e demis până să-și tragă puloverul peste cap. Ai senzația că există pe bancă doar pentru că în fața ei trebuie să fie cineva, așa cum o intersecție dobândește importanță doar dacă acolo-i înfipt un agent. De aceea, după cum am mai spus-o, antrenorul “e instalat”, ca un update vremelnic ce nu schimbă de fapt nimic, doar oferind iluzia că o face, iar fotbaliștii “se transferă”. Și e cumva logic: visul fotbalistului român e să plece, pe când tot ce-și dorește antrenorul autohton e să rămână cât poate unde e.

Omul semnează contractul tras la copiator și are grijă să-și țină telefonul deschis, căci semnul cel mai pregnant al concedierii e chiar angajarea. Nici nu mai există conferințe de presă, în care noul tehnician să-și expună viziunile și țelul. Ce să spună? “Sunt decis să stau cât să termin încă o cameră la casa de vacanță”? “Vom întări lotul”?

Sportul nostru regal dospește de “nea” și de “misteri” – ultimul nu-i altceva decît varianta mai domnoasă a lui “meșteri” -, titluri de falsă noblețe acordate de fotbaliști cu o tandră superioritate. Și e normal: ei rămân, în medie, mai mult la o echipă decât cei care decid cine vine și cine pleacă din lot. Astăzi, antrenorii care mai reușesc să evadeze prin diverse zone orientale își mai trag după ei unii elevi, cu comisioanele aferente. Nu-i însă departe ziua în care fotbalistul cu-adevărat dorit de un patron își va condiționa venirea de aducerea la pachet a lui “nea Titi, care mă cunoaște”.

Anul trecut, Liga 1 și-a bătut propriul record de volatilitate: au fost 25 de antrenori schimbați în 17 etape. Interesant e că s-a întâmplat la multe echipe situate în partea de sus a clasamentului. Ai zice că în rândul patronilor și al președinților de club se manifestă un perfecționism cronic, “mai mult, mai bine, mai sus”. De fapt, ideea e “cu cât sînt mai mulți, cu-atât e mai bine”; cu Mulțescu ori cu Ganea, cu Chirilă sau cu Barbu, tot aia e.

Opt tehnicieni au dispărut la curățenia rituală dinaintea Crăciunului, iar aici e semnul indubitabil al “șocului necesar la echipă”. Evident, șefii cei mari uită că, indiferent de natura unei echipe, șocul cel mai eficient pe care-l pot crea e acela de-a plăti la timp salariile. Dar ies mai ieftin dacă plătește antrenorul.

Alittihada, faza pe deșert

Vă sună familiar, bănuiesc, expresia “echipa românului X”, rostită cu repetiție în vederea promovării unui meci mediocru. Faptul că, uneori, românul nici nu era trecut pe foaia de joc nu-i împiedica nicicum pe comentatori să se refere la respectivul ca la o axă a universului, alfa și omega în fotbal, sufletul echipei, MVP in absentia.

Când lumea începe cu tine, ea se și sfârșește cu tine, de cele mai multe ori fără să știe că exiști. Așa am devenit, în timp, cel mai bun producător european de piese de schimb originale second hand. Iată, după 3 luni de pregătire fizică asiduă, Florin Gardoș a devenit, în sfârșit, bun de joc pentru Premier League. Ronald Koeman, nimeni altul decât antrenorul lui Southampton, care nu-i alta decât “echipa românului Gardoș”, a decis, într-o zi, că jucătorul “a ajuns la nivelul de care noi avem nevoie și de care el are nevoie pentru a juca”. Și Gardoș a jucat, ba, mai mult, a rămas în teren tot timpul meciului, deci pentru presa română a devenit “integralist”. Probabil, dacă ar absolvi în teren toate partidele dintr-o lună, l-am declara masterand sau doctorand în fotbal.

Adăugând evoluțiile bune ale lui Pantilimon la Sunderland, avem un moment de descătușare pentru toată lumea. Putem, în sfârșit, să scriem că “românii fac legea în Premier League”, avem rara ocazie de a folosi cuvinte precum “extraordinar”, “providențial” ori “fabulos” spre a descrie întâmplări banale. Dacă titlurile din presa sportivă li s-ar aplica oamenilor obișnuiți, așa ar arăta ziarele: “PROVIDENȚIAL. Popescu de la 2 și-a plătit întreținerea”. “FABULOS. Colindătorii fac legea prin bloc”.

Gardoș și Pantilimon sunt totuși printre cei mai buni jucători români ai momentului, căci au ajuns într-un campionat puternic. Pentru toți ceilalți există echipele care încep cu “Al”, unde, vă rog să observați, antrenorii sunt constant mulțumiți cu nivelul de pregătire. Numai la noi o știre precum aceea cu Adrian Mutu revenind la Fiorentina este tratată cu seriozitate și nu ca o farsă cu camera ascunsă. Numai la noi este credibilă informația potrivit căreia un club din zona Golfului Persic ar da 3 milioane de euro pentru Dodel Tănase, clubul în cauză nefiind, atenție!, unul de jocuri mecanice.

Fotbaliștii noștri sunt cumva în situația contelui de Monte Cristo: după ce au săpat ani de zile un tunel în vederea evadării, au descoperit că, dintr-o eroare de calcul, în loc să coboare către mare, acesta dă în celula fostului antrenor, iar acolo află metoda prin care vor pune mâna pe-o comoară îngropată prin deșert.

Întrebarea e însă următoarea: după câți ani de pregătiri, revoluții și schimbări ar putea livra fotbalul românesc un jucător care să poată evolua, din prima, titular la o echipă din Premier League? Personal, cred că mai degrabă va reveni Victor Pițurcă pe banca echipei naționale, cu toate secretele fotbalului modern în tolbă.

Fostbalul

Fluturați taloanele de pensie! Hai România!

Fotbalistul român al anului, Lucian Sânmărtean, are aproape 35 de ani. Antrenorul român al anului, Mircea Lucescu, merge pe 70. Au fost, fără discuție, cei mai buni în domeniile lor, pentru că atât putem astăzi, în ultimul elan dinaintea pensiei.

Un laudatio pentru fotbalul românesc al anului 2014 e totuna cu un elogiu citit la primirea ceasului-imitație, în ritmul frenetic al unui recviem. Situația amintește de filmul Balul Pompierilor al lui Milos Forman. Departamentul pentru stingerea incendiilor dintr-un orășel sărbătorește ziua de naștere a fostului șef, acum ajuns la 86 de ani. Cineva fură premiul de la tombolă, iar candidatele la Miss Pompier arată ca naiba. Unui bătrân îi arde casa și, pentru că era frig, e așezat lîngă flăcările ruinei. Cam așa ne încălzim și noi, lângă un castel clădit din bancnote trase la copiator care arde.

CFR Cluj și Astra Giurgiu, ocupantele locului al doilea și al patrulea la sfârșitul turului, sunt amendate și somate de către UEFA să-și plătească datoriile, altfel le așteaptă 3 ani de suspendare din competițiile europene. Steaua și-a pierdut sigla și numele și pe viitor va fi cunoscută, asemenea lui Prince, printr-un simbol. Dinamo este în insolvență. Timișoara… Craiova… Oțelul… Rapid… completați dumneavoastră.

În același timp, Mircea Sandu și-a deschis o firmă de consultanță în managementul sportiv. Treaba asta seamănă cu vizita anuală la ușă a gunoierilor, care te anunță că le-a mai murit un coleg, deci să dai și tu un ban. Dumitru Dragomir e liber și în continuare sfătos.

Timp de un sfert de secol, fotbalul a fost afacerea Ianul-Sandu-Dragomir-Becali-Staicu-Mititelu-Zambon-Iancu&Co. Singura formă reală de competiție s-a purtat între termite: care poate ronțăi mai mult altfel încât șandramaua să rămână totuși în picioare și să nu se vadă cât au ros. Când era în culmea gloriei, din fotbalul românesc se căra de fapt cu milionul.

Dacă în 2014 a fost plimbat pe la Look TV și tăvălit ca o găină prin competițiile europene, vă imaginați ce va fi la anul? “Poate nu strângem nici 12 echipe din vară”, spune noul președinte al LPF, Gino Iorgulescu, cu puțin înainte să intrăm în sezonul revoluționar în care se va trece la 14 echipe în Liga 1 și la sistemul play-off cu play-out. De fapt, cuvântul “play” este în plus: sistemul va fi mai degrabă unul “off&out”.

Dar nu e acesta oare visul nostru secret și nemărturisit dintotdeauna, acela de a juca noi împotriva noastră și-atât? De ce să vină alții să ne scoată din Europa când o putem face singuri mult mai bine?

În 2014, cel de-al 22-lea an consecutiv de declin demografic, în România a fost o înmormântare la două minute, ceea ce arată că am făcut progrese importante în ceea ce privește speranța de moarte. Asta, chiar dacă nu credeți, este o știre de sport, poate singura.

La mulți ani!

Singuri împotriva noastră

O discuție care trebuia să aibă loc demult e purtată acum, în termeni inexacți, în singurul mod pe care îl mai știm folosi: “Armata contra Gigi Becali”.

“Cine suntem noi?”, oricare noi, iată întrebarea actuală. În România, criza de identitate bate orice criză, economică, morală, de nervi. Răspunsul e următorul: suntem cine ni se spune că suntem. Am putea afla, bunăoară, că România n-a existat nicicând și că am locuit un secol și jumătate într-o discuție fictivă purtată între Magheru și Bălcescu la o bere.

În filme, problema s-ar fi rezolvat ușor. “Ați visat, mă! Tot ce-ați văzut timp de 100 de episoade n-a fost”. În literatură, funcționează suspendarea neîncrederii, termen inventat acum vreo două secole, prin care cititorul e invitat să-și sufoce mirările privind unele episoade implauzibile din narațiune. Astfel, prin suspendarea perpetuă a neîncrederii, s-a ajuns ca “Steaua” sau “Dinamo” sau “Rapid” sau “Știința” să fie azi la fel de reale ca Moș Crăciun ori ca zergii din Starcraft.

Doar nu credeați că efectul atâtor dineistaici, adrienimititei, zamboni, marceiianci, gigibecali va trece ca o criză reumatică. Nu. În timp, toți am devenit un fel un fel de zombies fără memorie, bălăngănindu-ne dintr-o parte în alta a saivanului. Nu faptul că din jobenul fotbalistic în care au intrat porumbei sînt trași afară iepuri e incredibil, ci chiar faptul că toată această manevră a fost acceptată mereu ca fiind ceva natural. Iei o formație, îi adaugi în titulatură anul înființării, bagi bani un timp (expresia e teribil de potrivită, căci sugerează un cazan în care arunci cărbuni pentru o încălzire temporară) și câștigi trofee, apoi o lași naibii în șanț. Cumperi un club, dar nu iei și datoriile, ci doar activele. Azi, Astra Giurgiu (pe numele de fată Ploiești) are zeci de mii de suporteri. Acum 11 ani, fuzionase cu Petrolul Ploiești și încetase să existe. Apoi, a reexistat, cu deosebit succes.

Am putea crede că este un asalt al unor forțe cosmice obscure împotriva identității noastre și că suntem, aidoma rapidiștilor, “singuri împotriva tuturor”. Nu e așa, am fost și suntem singuri împotriva noastră. După ce ne-am furat singuri căciula, acum nu mai putem pune nici sigla pe ea. N-am putut gestiona nici istoria, nici economia, nici sportul, toate ale noastre.

La chestiunea cu sigla și cu numele Stelei se vor căuta soluții și, din păcate, se vor găsi, ceea ce înseamnă că discuția iar se va amâna. Între timp, ne vom mușca unii pe alții. Acesta e “eternul derby” al fotbalului românesc, un status quo în care 279 de useri cu denumiri fantomatice se înjură între ei în numele unor entități cețoase.

Ce se învață la școala de antrenori?

Anul întâi începe în forță, cu cursuri de dicție și de retorică. Nu poți fi antrenor dacă nu știi să rostești câteva fraze-cheie. “Știți că nu comentez arbitrajul, dar…”. “Le mulțumesc băieților care s-au mobilizat exemplar și au dat totul pe teren”. “Am avut oferte consistente din Sierra Leone și Liberia, dar am ales cu sufletul”. “Obiectivul nostru este participarea într-o cupă europeană”. “Nu poți juca împotriva arbitrului”. “Echipa națională nu se refuză”.

De-abia după ce viitorii tehnicieni deprind aceste reguli – de vorbesc și cu soțiile numai cu „Sâmbătă ne așteaptă un meci greu” și „Dorim să obținem toate cele trei puncte puse în joc” -, intră în scenă coregrafii. Încep repetiții chinuitoare. Așa a apărut, de pildă, dansul celor „220 de volți” al lui Șumudică. Sau mersul îngândurat marca Stoichiță, de juri că posesorul rezolvă în gând Teorema lui Fermat. Toate sunt exersate până ies perfect: șutul în bidonul cu apă, spargerea unui perete de plexiglas cu talpa în stilul Cârțu, cum să fugărești un arbitru, arta de-a te lăsa calmat de arbitrul de rezervă, dar să pari în continuare nervos.

În semestrul doi se aprofundează noțiunile de actorie. Se exersează gestul larg cu brațele, de parcă tehnicianul ar lucra cu două fierăstraie în același timp. Pălmuirea văzduhului, salutul galeriei „hei hei hei!” și fâțâirea prin aer a celor două degete arătătoare îndreptate în sus. Țâșnirea bruscă de pe bancă spre terenul de joc. Ce înseamnă aceste gesturi? Nimic, dar trebuie făcute, altfel nu dai bine la televizor. La fel stau lucrurile și cu brațul ridicat de către fotbalist înainte de executarea unei lovituri de la colț, care transmite atât: „Atenție, voi arunca mingea undeva în careul mare, vedeți voi care o prindeți”.

Stiliștii îi învață pe cursanți cum trebuie călcat un trening astfel încât să pice ca un costum și să nu facă genunchi. Se lucrează mult și la expresiile faciale. Pentru nota zece la examenul de expresivitate, se cere reproducerea grimasei de veșnic nedreptățit a lui Victor Pițurcă. Vinerea, vine tipul de la IT și-i învață chestiuni care țin de progresul tehnologiei: cum se șterge corect o tablă, cum se derulează o casetă video cu creionul și care este prefixul din Belgravistan.

La sfârșitul stagiului de trei ani, șefii de promoție primesc un ghid de conversație româno-arab, iar cei mai buni la teorie pot deveni direct analiști, fără să-și mai piardă vremea cu antrenoratul. În “Amfiteatrul Ilie Dumitrescu” încep lucrările de master: “Tehnici de desen pentru obținerea unei săgeți din cât mai puține linii”. “Cum e mai bine să faci cerculețe pe ecran: în sens orar sau antiorar?”, “De la x și zero la pressingul de întâmpinare”.

Iată de ce suntem nelipsiți din marile finale: suntem de ceva timp în cele terminale și s-a acumulat experiență.