Titlul de „Nea”

Anul 2014 în Liga 1: 25 de antrenori schimbați în 17 etape. Singurul record.

În lumea fotbalului e ca la o nuntă: toți se cunosc între ei. Nașul mare, de la FRF, nașul mic, de la Ligă, feluriți oaspeți, salam ieftin în farfurii de plastic. Oamenii trec de la o masă la alta și e ceva pentru fiecare, cât să se simtă toți bine, măcar un timp.

Antrenorul este ceva între paharul de unică folosință și pneul de iarnă, un bun cel mult sezonier. Dacă vine în vară, nu că nu-l prinde paltonul, uneori e demis până să-și tragă puloverul peste cap. Ai senzația că există pe bancă doar pentru că în fața ei trebuie să fie cineva, așa cum o intersecție dobândește importanță doar dacă acolo-i înfipt un agent. De aceea, după cum am mai spus-o, antrenorul “e instalat”, ca un update vremelnic ce nu schimbă de fapt nimic, doar oferind iluzia că o face, iar fotbaliștii “se transferă”. Și e cumva logic: visul fotbalistului român e să plece, pe când tot ce-și dorește antrenorul autohton e să rămână cât poate unde e.

Omul semnează contractul tras la copiator și are grijă să-și țină telefonul deschis, căci semnul cel mai pregnant al concedierii e chiar angajarea. Nici nu mai există conferințe de presă, în care noul tehnician să-și expună viziunile și țelul. Ce să spună? “Sunt decis să stau cât să termin încă o cameră la casa de vacanță”? “Vom întări lotul”?

Sportul nostru regal dospește de “nea” și de “misteri” – ultimul nu-i altceva decît varianta mai domnoasă a lui “meșteri” -, titluri de falsă noblețe acordate de fotbaliști cu o tandră superioritate. Și e normal: ei rămân, în medie, mai mult la o echipă decât cei care decid cine vine și cine pleacă din lot. Astăzi, antrenorii care mai reușesc să evadeze prin diverse zone orientale își mai trag după ei unii elevi, cu comisioanele aferente. Nu-i însă departe ziua în care fotbalistul cu-adevărat dorit de un patron își va condiționa venirea de aducerea la pachet a lui “nea Titi, care mă cunoaște”.

Anul trecut, Liga 1 și-a bătut propriul record de volatilitate: au fost 25 de antrenori schimbați  în 17 etape. Interesant e că s-a întâmplat la multe echipe situate în partea de sus a clasamentului. Ai zice că în rândul patronilor și al președinților de club se manifestă un perfecționism cronic, “mai mult, mai bine, mai sus”. De fapt, ideea e “cu cât sînt mai mulți, cu-atât e mai bine”; cu Mulțescu ori cu Ganea, cu Chirilă sau cu Barbu, tot aia e.

Opt tehnicieni au dispărut la curățenia rituală dinaintea Crăciunului, iar aici e semnul indubitabil al “șocului necesar la echipă”. Evident, șefii cei mari uită că, indiferent de natura unei echipe, șocul cel mai eficient pe care-l pot crea e acela de-a plăti la timp salariile. Dar ies mai ieftin dacă plătește antrenorul.