În adânc

Iată-l pe Michael Holt cerându-și scuze publicului pentru o prestație slabă, serios și glumeț în același timp. Iată-l pe Martin Gould strigând imediat “Fault!” după ce a simțit că atinsese cu tacul o bilă ce nu trebuia atinsă ori pe deseori ireverențiosul O’Sullivan făcând același lucru când a bănuit că bila pe care o lovise sărise mai mult decât prevede regulamentul, ambele erori fiind, atenție!, aproape imposibil de sesizat de către oricine altcineva cu excepția celor ce le comiseseră. N-am să pun întrebarea “În ce sport se mai întâmplă asta?”, pentru că ar fi pur retorică. În niciunul.

Ca sport inventat de militarii britanici care înfruntau spleen-ul în timpul unei campanii în India, trebuia să fie o balanță între atac și apărare, între asalturi și amânări strategice, bântuit de umor sec insular, croit pe baza unui cod al onoarei. Chiar și pantofii zebrați ai lui Dale sau pantalonii cadrilați ai lui McManus sunt parte a acestui cod, întrucât există întotdeauna o graniță fină între regulă și excepție, un ingenios bine temperat, un zâmbet fin admis. Continue reading →

Lumea ca un soi de Facebook

adameve Când omenirea era compusă din numai două persoane, era cam mare plictiseală pe rețelele de socializare. În vremurile acelea, Eva nu prea avea cui să-i dea un add și nici motive să urmărească pe pagina cărei frumuseți comentează Adam. Așa că fiecare dădea automat like la postările celuilalt (care, în principiu, sunau cam așa: “Mă plictisesc”) sau își trimiteau reciproc invitații la evenimente organizate la pomul cutare din Grădina Edenului ori la jocul Heavenville, unde terminau mereu la egalitate.

Apoi, de niciunde a apărut un nou user, Șarpele, și el voia să aibă succes în socializare. Cum nu existau filmulețe cu proști, a pus la bătaie câteva poze cu pisicuțe, fără pic de succes. Așa că s-a gândit să posteze fotografii cu mâncare. “Vai, ce drăguuuuuț este!”, a chirăit Eva când a văzut poza cu mărul și i-a trimis și lui Adam o invitație să dea like și prostul a dat. Șarpele a fost, așadar, primul autor de virale, căci a strâns numărul maxim de like-uri: două. Continue reading →

Cuvintele care trag la poartă

Dacă astăzi Bayern reprezintă Forța, Real Madrid Viteza, iar Chelsea Disciplina, FC Liverpool este echipa eliberată, ce-și caută încă adevăratele limite.

A neglija factorul psihologic în sport constituie un fel de materialism științific, înseamnă a considera sportivul doar un corp gânditor, o mașinărie de oase, tendoane, mușchi și datorii la bancă. La fel, în România, antrenorul a fost mereu văzut drept un meseriaș polivalent, dresor, paznic, mecanic, educator, pedagog, preparator fizic, nutriționist, în numele doctrinei omului care se pricepe la toate doar pentru că e șef. Chiar și când factorul psihologic este acceptat drept important, problema e pusă de parcă vorbele ar constitui un fel de combustibil cu care sportivul trebuie alimentat doar înaintea cursei. În această mitologie sărăcăcioasă, antrenorul rulează un film motivațional – cu spartani eroici ori cu invalizi ce se ridică și umblă -, apoi urlă „Hai,băieți!”, „Sunteți mai buni ca ei”, „Pe ei, pe ei, pe mama lor!”, iar băieții ies pe teren și mușcă din dușmani. Continue reading →

Un workshop cu Sir Paul

Iată unul dintre multele motive pentru care Beatles a fost cea mai bună formație. O oră de muzică și povești la Abbey Road cu Paul McCartney, care cântă la toate instrumentele – inclusiv la pahare și la contrabasul care i-a aparținut basistului lui Elvis – și improvizează cu publicul. Varianta la Lady Madonna de pe la mijlocul înregistrării este extraordinară.

Recuperare, regenerare, pace!

Ce auzi cel mai des în comunicările radio cu piloții din Formula 1? „Menajează pneurile! Economisește benzina! Nu încinge frânele! Ai grijă de motor!”. Mai rar „Depășește!”. Mesaje de gospodină care-și trimite soțul la cumpărături precizând: „Vezi să nu cheltui prea mult!” și pe copil la joacă spunându-i: „Nu juca fotbal că-ți rupi tenișii și alții nu-ți iau!”. Parcă suntem într-un film neorealist italian, cu muncitori săraci, deși, dacă stai să te gândești, în anii ’50 Formula 1 era o regină strălucitoare, iar echipele erau aproape toate din „Cizmă”.

Or, Formula 1 a fost mereu o măsură a îndrăznelii, a visului, chiar a risipei – căci și a zbura spre Lună e o risipă -, nu a austerității. Pot înțelege de ce astăzi se rotesc mașinile prin deșertul arab – acolo sunt banii -, chiar și de ce vom avea o cursă la Soci, dar această nevroză pulsând sub smalțul sclipitor devine apăsătoare. Parcă e un C.A.R. pe roți, „să ajungă la toată lumea”, să se recupereze și regenereze totul. În curând, le vor monta turbine eoliene pe mașini, să ilumineze un sat din Africa după trei linii drepte, și le vor spune să bage la loc în sticle șampania vărsată pe podium, să fie și pentru cursa următoare ori că, la urma urmei, bucuria lor e jignitoare pentru cei ce au pierdut. Continue reading →

Făt Frumos cu fluier la gât

Nu poți avea arbitri valoroși și cinstiți într-un fotbal slab și corupt. Și nu poți deține puterea absolută în acest domeniu decât dacă fotbalul este slab și corupt. Aceste lucruri le-a înțeles foarte bine domnul Mircea Sandu și urmarea a fost logică: mereu, în România, s-a vorbit despre arbitri, căci greșelile lor au fost aur curat pentru sistem. Din ele, s-a trăit bine într-o lume mică și fără perspective. În zeci de emisiuni s-au analizat hențuri și poziții, după principiul “Avem un fotbal execrabil, dar atât de mult știm să vorbim despre el, încât devine interesant”.

Ce rețineți din meciurile cruciale ale echipei naționale din acest mileniu? Cu Slovenia, în 2001, am avut un penalty ce nu ni s-a dat. Cu Norvegia, în 2003, arbitrul a văzut henț la Chivu și era, de fapt, mâna lui Carew. Cu Olanda, în 2007. Goian marcat din ofsaid. Parcă meciul nostru veșnic ar fi fost cu arbitrii, nu cu adversarii din teren. Continue reading →