O accelerare cu Senna

 

senna3

S-a spus că nu e spectacol în Formula 1, de parcă show-ul ar fi un scop în sine, ca la Cirque du Soleil, şi n-ar apărea ca urmare a competiţiei, orgoliului şi dorinţei de-a fi cel mai bun.

Poate că imaginea lui Senna din 1984, zburând pe ploaie, cu un hârb, pe lângă Niki Lauda, a scăpat vederii. La fel şi tururile din ce în ce mai rapide de la calificările din 1988, când a obţinut, pe cel mai scurt traseu din F1, un timp mai bun cu aproape o secundă şi jumătate decât cel al lui Prost, aflat pe grilă pe locul secund.

Ayrton spunea aşa: „Eu nu concurez pentru locul al doilea. Cel care vede un spaţiu pe unde se poate depăşi şi nu încearcă să-l ocupe nu e pilot de curse”. Vi-l imaginaţi semnând acorduri prenupţiale în 1987, cum că-l va sprijini pe Alain Prost?

Nu e spectacol pentru că au reuşit să scoată bărbăţia din piloţi. S-a dat maşinii acel „no man’s land” care trebuia să fie cucerit de om. Ţin minte un alt episod cu Senna, din Canada, când a depăşit pe pistă umedă. Maşina a zvâcnit – avea Nichita Stănescu un vers, „tresărirea bruscă a malului, ca şi cum l-ar trece pişarea” -, dar a rămas miraculos pe asfalt. În acelaşi loc, la manevre asemănătoare, alţi piloţi au ajuns în gard.

Acum totul e bine. Băieţii îşi cer scuze de câte ori ciupesc un eleron şi comunicatele apar în timp real pe micul ecran, „incidentul dintre maşinile x şi y este analizat”, ca şi cum Inchiziţia s-ar fi reunit în şedinţă de urgenţă. Depăşirile sunt cuminţi, identice, benigne, ajutate de flapsuri mobile, în aceleaşi locuri, de parcă ar exista indicatoare rutiere ce permit manevra.

Mulţi spun că nu mai urmăresc Formula 1 din ziua în care a murit Senna. Restul cred că ne uităm la „Marele Circ” cu speranţa secretă că acele vremuri s-ar putea repeta vreodată. Nu se mai pot întoarce. Pe 1 mai 1994, a murit o epocă şi a început o alta, a conformismului şi a pilotului asistat. Cine a spus că omul nu mai poate schimba lumea a avut dreptate, pentru că între timp s-a făcut tot ce trebuia făcut pentru a schimba omul.

Încerc să mi-l imaginez pe Ayrton Senna la peste 56 de ani, cuminţit de vârstă şi de noianul de recorduri. E imposibil.

Dispariţia sportului

Cine mai are nevoie de campioni când am inventat atâtea vedete?

Asta n-au înţeles sportivii: legea după care paraziţii şi organismele saprofite trăiesc mult mai bine decât formele de viaţă pe care s-au fixat. Puteau rezolva ecuaţia succesului simplu şi onorabil, înlocuind competiţia cu răfuiala şi faptele cu vorbele. În locul miilor de ore de antrenament, puteau genera un sex-tape ori un scandal cu repetiţie, nuntă-păruială-divorţ.

Sportul la nivel naţional va deveni în curând total nevandabil şi inutil, sufocat de tumori. Cei ce concurează le vor preda ştafeta celor care vorbesc. Aşa văd viitorul: transferuri-bombă ale unor avataruri de fotbalişti de la echipe dispărute către echipe care nu există, intermediate de adevăraţii eroi ai sportului.

Apropo. Actele de recuperare tardivă a demnităţii jurnalistice, îmi pare rău, nu contează. După cum ilegaliştii se ascundeau, deşi nu-i căuta nimeni, publicaţiile de sport se abţin astăzi eroic din mediatizarea unui personaj despre care oricum nu existau motive să scrie. Nu din alte considerente, dar doamna în cauză a fost mereu doar rudă prin alianţă cu sportul, prin calităţile de soţie de antrenor şi agent de jucători. Totuşi, s-a scris despre respectiva mai mult decât despre toţi jucătorii pe care-i impresariază la un loc. S-a revenit, complet anormal, la o mică, izolată şi probabil temporară stare de normalitate. Ce victorie!

Continue reading →

Ochelarii de cal

Prea multe echipe în Liga 1? Nu, prea mulţi oameni inutili în frunte.

Din nou se pune pe tapet problema reducerii numărului de echipe din Liga 1, aducându-se în discuţie argumentul că, în Europa, doar San Marino şi Liechtenstein stau mai prost la raportul dintre numărul echipelor care merg în cupele europene şi cel al formaţiilor din campionat.

Nu procentul acesta contează în cazul nostru, ci numărul foarte mic de echipe româneşti care fac faţă în respectivele competiţii. Adevărul este că nu existăm decât pentru noi. Aceasta a fost mereu marea formă de manipulare care funcţionează perfect într-o lume în care ochelarii de cal folosesc la îndreptarea vederii. „Staţi cu ochii pe campionatul nostru!”. Meciuri de foc, derby-uri la fiecare etapă, revanşe istorice, „urmăriţi-l p-ăsta, va ajunge mare jucător!”.

Continue reading →

El Camino del Norte

În vara aceasta, am parcurs pe jos peste 600 de kilometri prin nordul Spaniei, între oraşele Santander şi Santiago de Compostela, parte a unei rute străvechi a pelerinilor, denumită “El Camino del Norte”.

Acest drum înseamnă…

… sutele de trompete florale ale magnoliilor, izbucnind din garduri şi acoperindu-le, plajele pustii, hambarele asturiene cocoţate pe piloni conici sau cele mai mici, montate în Galicia deasupra porţilor.

… vacile şi caii dormind în picioare, animale statuare sprijinite de ceaţa păstoasă a răsăritului.

… luna încă vizibilă pe boltă la amiază.

… Galicia fantomatică şi depopulată, cu casele ei din piatră părăsite, îmbrăţişate de verdeaţă.

… italianul care a parcurs Camino alergând, având cu el doar pasta şi periuţa de dinţi, un aparat de ras şi-un rând de haine de schimb.

… sculptorul bătrân din Xeixon cioplind în piatră cruci celtice, dar şi castanul din Baamonde, vechi de cinci secole, în a cărui scorbură un artist local a făurit o capelă şi a sculptat imaginea Fecioarei.

… slujba religioasă din Mânăstirea Santa Maria din Sobrado dos Monxes, amintind de atmosfera descrisă în „Numele trandafirului”.

… caii sălbatici pletoşi pripăşiţi lângă o veche biserică cisterciană şi căţeaua ieşindu-ne brusc în cale dintr-un lan, doar pentru a ne studia, cu acelaşi aer placid al sătenilor, pentru a se întoarce înapoi lângă puiul ei.

… Santillana del Mar, satul descris de Sartre în „Greaţa” drept cel mai frumos din Spania”, rămas într-un secol de mult trecut, ca un gândac cuibărit în boaba sa de ambră vegetală.

… cimitirele organizate ca nişte orăşele ale celor duşi, cu sicriele aşezate în rafturi unele peste celelalte.

… cele două doamne care în satul Peon au coborât din automobil, lăsat în mijlocul străzii cu frâna de mână trasă şi motorul pornit, pentru a ne călăuzi o perioadă.

… cicliştii profesionişti sau amatori care străbat reţeaua rutieră a Spaniei, o incredibilă structură de asfalt în care autostrada, şoseaua şi drumul merg deseori în paralel, ceea ce te face să te gândeşti că, în definitiv, o cale rutieră nu-i o piramidă, a cărei construcţie să dureze secole.

… vechea biserică Santa Marina, pe turla căreia a crescut un copăcel. La umbra ei te aştepţi să găseşti un mexican cu poncho şi sombrero, sorbind mescal, dar douăsute de metri mai încolo se află un luxos club de golf.

… bătrânul care în Colunga ne-a dăruit bastonul lui, să ajungă măcar el la Santiago de Compostela, ceea ce s-a şi întâmplat.

2013-07-15 16.53.24

2013-07-15 17.34.04

2013-08-01 10.26.44

sculptor

fecioara

2013-07-17 10.32.55

biserica

2013-08-01 08.59.09

biserica1

2013-07-19 09.29.11

Cele 54 de lovituri

Tenisul, mai ales cel disputat pe suprafaţă rapidă, aproape devine un alt sport. Este o reglare continuă şi din mers a unei arme cu repetiţie. Pânda se dizolvă în atac, până şi loviturile defensive sunt agresive, e suficient să pierzi iniţiativa şi imediat devii pradă. În finala US Open, dintre Djokovic şi Nadal, de pildă, nici n-a mai fost vreme de stopuri la fileu executate de pe fundul terenului, nu pentru că procedeul tehnic le-ar lipsi celor doi din panoplie, ci pentru că sunt atât de rapizi, încât orice diminuare a ritmului ar fi însemnat un semn de slăbiciune mai degrabă decât un atu.

Aproape că n-a existat o secundă de pauză. Trebuia să le urmăriţi, de pildă, figurile când se îndreptau spre scaune în pauzele dintre game-uri sau când le cereau prosoapele copiilor de mingi. Ei încă jucau, lovind în continuare ultima minge şi gândindu-se la cea care urma. Dacă vă veţi uita, de pildă, la trecutele meciuri ale lui Edberg, Becker, Agassi ori Sampras, veţi descoperi că, totuşi, erau printre noi. Continue reading →