Transferul anului nu s-a petrecut în fotbal.

Fotbalistul român e un fel de Ulise de buzunar a cărui odisee e tragicomică: el nu se întoarce acasă încărcat de gloria cucerită peste mări şi ţări, ci pentru că nu l-au mai primit ăia la război. De aceea, în general, revenirea îi e rapidă şi fără de obstacole. Acasă, pe el se bat vreo trei cluburi, printre care şi cel ce l-a vândut în urmă cu o lună pe un milion şi vrea să-l împrumute acum cu 200.000 până-n iarnă.

Aşa cum pentru descrierea condiţiei de şomer există eufemismul „between jobs”, ipostaza clasică a fobalistului exportat e aceea de-a nu prea juca. Rusescu nu joacă pentru că nu-i pus la punct cu pregătirea fizică, în ciuda mitului despre preparatorul de la Steaua. Torje s-a rătăcit undeva între Udine şi Granada. Pantilimon prinde poarta doar când Joe Hart trebuie menajat. Iar ultima ştire despre Marica ne spune cu precizie unde nu va juca: la Lazio.

Viitorul sună însă grozav. Din presă aflăm că fotbalistul cu acelaşi nume e dorit în Bundesliga. La fel, Dragoş Grigore de Verona. Onduku de Arsenal, Şahtior şi Juventus la un loc. Bourceanu de Torino. Adrian Cristea de Jessica Alba, dacă ea ar şti că el există. Suntem numărul 1 în lume la capitolul „fotbalişti doriţi”, pentru că, de-a lungul anilor, numai 1% dintre aceştia au ajuns cu adevărat la respectivele cluburi. Continue reading →

Emil Săndoi părăseşte postul de antrenor al echipei naţionale de tineret, după patru turnee finale consecutive ratate şi unul compromis, rostind nemuritoarele cuvinte: „Am nevoie de o nouă provocare”. Păi, nea Emile, să fiu iertat, au tot fost provocări, mult prea multe, cărora nu le-aţi făcut faţă. Tehnicianul dă vina pe carenţele care există la nivel de copii şi juniori. Bineînţeles, cei care antrenează copiii şi juniorii îşi pot exprima regretele pentru starea jalnică a sportului practicat în maternităţi, iar tehnicienii care se ocupă de sugari s-ar putea declara îngrijoraţi de modul precar în care se desfăşoară concepţia.

Prestaţiile echipelor de tineret te fac să te întrebi dacă numărul de după Under… nu reprezintă cumva obiectivul propus de banca tehnică înaintea fiecărui meci în ceea ce priveşte numărul de goluri primite. În catalogul propoziţiilor de lemn autojustificatoare se înscrie şi aceasta: „Nimic nu vine din urmă”. Ba, să fim iertaţi, naţionala statului Feroe vine foarte tare din urmă. Nu demult, am făcut 2-2 cu tineretul lor, după ce am fost conduşi la pauză, iar Ciprul ne-a învins acum câteva zile. Să sperăm că la următoarea tragere la sorţi nu vom da piept cu reprezentativa unei alte insuliţe cu mari realizări în fotbal, Malta. Continue reading →

“Se mişca pe teren cu o asemenea uşurinţă, de parcă dansa cu cea mai frumoasă fată” – Diego Maradona.

Iată-l. Primeşte mingea şi-o înalţă pe şiret, de parcă ar vrea s-o vadă mai bine. Se întoarce apoi uşor spre stânga, cu o mişcare graţioasă de dansator, şi din el răsare un călcâi, iar mingea pleacă mai departe. Dragan Stojkovici a fost unul dintre fotbaliştii care au înnobilat călcâiul, căci pentru el piciorul n-avea părţi mai puţin ortodoxe.

Continue reading →

„Pe vremea mea, ofsaidul era ofsaid, oriunde se afla mingea. Acum, regula e un nonsens” – Franz Beckenbauer.

Era o vreme când nu era nevoie să descifrezi fotbalul cu ajutorul tratatelor, judecătorilor şi al analiştilor. Când a ajuns să fie condus de tribunale sportive, supus unor judecăţi iezuite, în care se discută doar despre dacă: 1. a existat intenţie?, 2. mâna era lipită de corp?, 3. poziţia corpului era nefirească? şi aşa mai departe. Mai lipsesc mărturia rudelor şi a vecinilor (mai faulta acuzatul când era mic?), depoziţia opticianului (se vede o fantă de lumină?) şi a unui specialist în hipnoză (ce intenţiona inculpatul când a ridicat piciorul?). Continue reading →

Acceptăm că „sportul e o industrie”, dar ne asumăm şi consecinţele?

Ciclismul e numai un caz de sistem care-şi caută calea cea mai uşoară şi mai eficientă din punct de vedere financiar pentru a funcţiona. Există vreo disciplină sportivă care să fi suferit o prăbuşire de audienţă din cauza dopajului? Oamenii se uită însă în continuare la ciclism – poate mai puţini de la marea demitizare, dar nu semnificativ mai puţini -, aşa cum urmăresc orice film de acţiune, captivaţi de poveste, eroi şi peisaje. Dacă o mare parte din public ar fi depistată pozitiv la capitolul „neîncredere care te face să nu mai urmăreşti un program”, poate că, în anul următor, la startul Turului Franţei ar fi acceptaţi numai hipsteri cu pălăriuţe şi profesori de sport. Exact la fel se întâmplă şi cu pariurile sportive, prezentate deseori ca un „flagel” prin care se truchează rezultate. Totuşi, sute de milioane de oameni se flagelează zilnic în toată lumea, completând buletine cu ambele mâini. Continue reading →