Lui Armstrong i s-au retras cele şapte titluri în Turul Franţei. Messi e şi el acuzat de dopaj. Cine urmează?

Sportul chiar a devenit o religie: trebuie să crezi fără dovezi, constant şi cu program, cu slujbe din ce în ce mai fastuoase. E timpul, cred, să acceptăm că supersportivul nu mai aparţine seminţiei noastre, că e un fel de Hercule conceput de-o mamă muritoare cu ajutorul unui zeu coborât prin tubul subţire al seringii.
Au trecut anii ’80, când deţinătoarele de recorduri mondiale arătau ca Dolph Lundgren; au trecut anii ’90, când aveau solzi, barbă şi şase degete la o mână. Acum, tehnologia a progresat: recordmanul e subţirel, e dezirabil sexual şi vinde de zece ori mai multe perechi de încălţăminte.
Cum naiba să nu conducă firmele de pariuri sportul, când ele investesc şi scot cei mai mulţi bani din veşnica încăpăţânare a omului de-a se crede mai deştept decât sistemul? Cum naiba să nu se dopeze un sportiv când a ajuns să alerge 593 kilometri pe meci, de trei ori pe săptămână? Cum să nu moară tineri de 25 de ani pe terenul de sport? Când cresc mizele, cresc şi pericolele la care se expun sportivii. La marginea sistemului, unde medicii mai greşesc doza, apar victimele colaterale.
Contractul e limpede, dacă citeşti şi rândurile scrise cu cerneală simpatică dintre rândurile scrise mărunt. Vrei, ca sportiv, mai mulţi bani ca în 1992? Trebuie să alergi mai mult, să rişti mai mult, să iei mai multe pastile. Vrei, ca telespectator, 20 de meciuri tari pe săptămână, televizate gratis, în care să alerge ăia ca-n jocurile pe calculator, dar să nu dai nimic în schimb?
Ei bine, asta nu se poate. Trebuie să închizi și tu puţin ochii, ca să vezi totul HD.