Ne trebuie o femeie

Nu poţi să mergi cincizeci de metri prin Bucureşti fără să-ţi sară în faţa ochilor o plăcuţă pe care scrie „Lucrare realizată cu sprijinul Primarului sectorului n, Xulescu”. Sau „cu voia primarului …”, „…sub îndrumarea…”, „… la iniţiativa…”, „din bunăvoinţa”, „… la comanda”. Aşa cum marile catedrale au pus la vedere numele întemeietorului, în Bucureşti, aproape fiecare gărduleţ sau bătător de covoare consfinţeşte nemurirea vreunui Mecena din bani publici. Mai lipsește să vedem aceste nume dăltuite în rahații de câine.

Din punct de vedere istoric, procedura nu e nouă: se pare că şi în Egiptul Antic existau anunţuri cu „Piramidă construită de Kheops şi recondiţionată termic de Mikerinos”, dar acestea n-au învins trecerea mileniilor. În Capitală e invers: anunţul se prezintă mult mai durabil decât opera, pare că se va putea citi şi atunci când metrul pătrat de asfalt deasupra căruia a fost aninat va fi din nou sfărâmat de pickhammere.

E unul dintre motivele pentru care mi-ar plăcea ca o femeie să fie primar general. Bărbaţii nu au numai obsesia dimensiunilor vaste, ci şi pe aceea a veşnicei erecţii. O doamnă n-ar străpunge Dealul Filaretului doar pentru a-şi dovedi potenţa edilitară la o vârstă înaintată, n-ar visa la autostrăzi suspendate, nu s-ar lăuda cu metrii şi kilometrii pe care i-a dat în folosinţă. În principiu, dacă aţi observat, ele tac şi fac, la o săptămână după ce ţi-ai impus punctul de vedere într-o dispută conjugală, vezi că a rămas ca tine, dar s-a făcut ca ea.

Aşa s-ar rezolva şi multe dintre disputele din Consiliul General, unde se întârzie o sumedenie de lucrări. Toţi ar pleca acasă convinşi că ideea doamnei primar de a colora blocurile în lila a fost definitiv îngropată, până când s-ar trezi cu câteva bulevarde vopsite . „Ce-i asta? N-am respins culoarea lila?!”, ar urla vajniciii consilieri. „Vai, câtă nepricepere! E fuchsia, domnilor, nu lila…”. Gândiţi-vă însă că nici măcar asta n-ar fi mai rău decât experimentele cromatice făcute în Rahova de impresionistul flamand Van Ghelie.

Ăsta e felul nostru, al bărbaţilor: dacă fapta nu-i urmată de laudă, degeaba e. Se întâmplă ca-n bancul următor, ilustrativ pentru formele împlinirii masculine. „Dintr-un naufragiu se salvează doar un român şi Jessica Alba. Cu ultimele puteri, cei doi ajung înot pe ţărmul unei insule pustii.  Zilele trec una după alta, ei încep să trăiască împreună pe insuliţa care se dovedeşte un mic paradis, cu toate cele trebuincioase vieţii. Totuşi, după vreo trei luni, el devine din ce în ce mai trist. Se plimbă ore în şir pe ţărm, oftând şi privind spre zare. Superba actriţă vine lângă el şi începe să-l descoasă: «Ce e, dragul meu? Pot să te ajut?», «Nu»», răspunde el, oftând lung. «Totuşi, suntem numai noi aici, dacă nu vorbeşti cu mine, atunci cu cine?». «Bine», zice el. Îi dă pălăria lui, îi desenează o mustaţă şi încep să se plimbe pe plajă. La un moment dat, se întoarce spre ea şi o întreabă: «Auzi, moşule, ştii pe cine … eu aici de vreo trei luni?»”.

Cam aşa-i şi cu primarii noştri. După ce că ne …,  mai pun şi plăcuţe cu numele lor, să nu uităm.

Armele noastre secrete

Pe 27 septembrie, Victor Piţurcă a anunţat 14 nume de stranieri cu care plănuieşte, în principiu, să joace împotriva Turciei şi a Olandei. Apoi, pe 5 octombrie, în jurul orelor 13:00, va fi dată publicităţii lista definitivă a stranierilor. Lotul final de 23 jucători cu care vor fi abordate respectivele meciuri urmează însă a fi comunicat de-abia pe 8 octombrie. La timp de seară, precizez pentru cei care vor deja să-şi potrivească de pe-acum ceasurile pentru debarcarea pe plajele din Rio, ce va avea loc fix în iunie 2014.

Am senzaţia că, prin aceste manevre de imagine, domnul Piţurcă ne invită în atelierul său de creaţie, unde concepe, lustruieşte şi pictează loturi de ochii lumii. După „lotul de principiu”, va anunţa şi unul „în linii mari”?  Vom avea şi o variantă „vintage” a listei, în care să apară şi fotbalişti retraşi din activitate?

E amuzant cum precizia programării paşilor se îmbină în persoana selecţionerului cu o aparentă nehotărâre. Victor Piţurcă a fost însă mereu o fiinţă a contrastelor, un Scarlett O’Hara pentru care şi ieri va fi o zi. Când a fost uns din nou la echipa naţională, obiectivul declarat ca principal a fost calificarea la Euro 2016. „Se doreşte mai degrabă crearea unui lot puternic, ca în anii ’90, decât calificarea cu orice preţ la Mondialul din 2014”, a afirmat atunci Mircea Sandu. Or, privind această listă a stranierilor, ai senzaţia că Euro 2008 bate la uşă.

În general, în meciurile de pregătire şi în cele cu echipele slabe, selecţionerul improvizează cu strălucire. În etapele timpurii, apare ca un înnoitor de profesie. Promovează tineri şi, la un moment dat, eşti chiar tentat să foloseşti cuvântul „riscă”, dacă n-ai şti că întâlneşte Andorra. Apoi, când vin meciurile cu miză, Domnia Sa parcă se sperie de avântul artistic pe care l-a luat şi se gheboşează brusc deasupra pupitrului de contabil, din care răsar aşezări ultradefensive şi aceleaşi nume de jucători, care-şi schimbă doar clubul, dar valoarea ba.

De altfel, nici nu ştiu dacă le mai poţi spune „stranieri”. Acest termen avea o distincţie: nu-i desemna doar pe cei care evoluau la un club din afara graniţelor, ci şi într-un plan mai înalt al performanţei. Or, când ai jucători de la Orduspor, Spezia, Arsenal Kiev sau FC Rostov e ca şi cum i-ai lua din Liga 1 sau chiar mai rău.

Aşadar, adio Adi Popa? Nicio şansă pentru Ţucudean? Gata cu Pintilii? Să sperăm că nu. Vremea lui Florescu şi a lui Cociş, dacă a fost vreodată, a trecut. La fel, a lui Adrian Mutu, care nu mai joacă nimic de vreo doi ani, reîncălzit pesemne pentru Euro 2016, când va fi arma noastră secretă şi agentul revenirii în cărţile calificării.

În poker, a juca la două capete oferă, din punct de vedere statistic, o şansă bună la câştig. În sport, e cea mai bună variantă de a pierde făcându-te că joci, astfel încât nimeni să nu-ţi poată imputa nimic.

Anatomia unui scandal

Mai întîi, Domnul A rosteşte o frază banală. „A fost un meci ciudat la Focşani”. Domnul B, care stă pe lângă Bacău, este sunat şi întrebat: „Aţi auzit ce-a spus A despre moldoveni, nu?”. Când intră în direct, B deja freamătă de nervi şi simte gâdilătura intensă a gloriei: câteva mii de oameni vor fi martorii spasmelor sale verbale.

Apoi, Domnul C „sare în ajutorul lui A” şi echipa lor pare că a luat o importantă opţiune pentru calificarea în fel şi chip a adversarului. Meciul nu e însă jucat, căci, după cum se spune în noua limbă de lemn a presei, D „sare la gâtul lui A”. Când ţi-e lumea mai dragă, hop şi E în scandal!, „făcându-l albie de porci” pe A. Bine, nici P nu stă degeaba: îl „desfiinţează” pe C.

Tot Dicţionarul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale e prezent în presa sportivă, de la „oligofreni” la „psihopaţi”. Pentru umplerea saloanelor, se ajunge la fiul care e angajat de un alt club, la mama decedată, la soţii, la fiice. Există un moment interesant – dacă vă place studiul homunculilor din borcanul electronic – când mârlanul încearcă, în timpul emiterii celor mai groaznice suduieli, să rămână totuşi domn şi, bunăoară, îl trimite pe interlocutor în mama Domniei Sale. Efortul e asemănător cu cel al mediatorului din studio, care trebuie să mimeze surpriza neplăcută la auzul imprecaţiilor, într-un moment în care, de fapt, se produce maxima sa împlinire profesională. Dacă la începutul frazelor, încearcă aparent să-şi strunească invitatul, cu acel amestec de unsuros şi banal specific Noii Prese  („Domnu’ A, vă rog io frumos…”), în partea a doua încearcă să ţină scandalul cât poate de cald („… da’ ce spuneţi despre ce-a zis F?”).

Tăvălită prin pesmetul clişeelor de presă, nici înjurătura nu mai e ce-a fost. A devenit un soi de reflex verbal ce apare la momente bine stabilite, un vomitiv de luat la oră fixă pentru publicul atins de bulimie. Era o vreme, pe care azi o denumim barbară, când, la o jignire, bărbaţii se invitau afară pentru a-şi regla discret conturile, cu pumnul, sabia sau glonţul. Acum, îşi saltă poalele la televizor, prin atacuri ţintite exact la masculinitatea incertă, se înjură controlat şi cu bună cuviinţă, căci ocara e tehnică de comunicare în era modernă. O fi fost o vreme când fapta conta, dar astăzi se întâmplă nu doar că vorba e mai importantă: ea a rămas singura faptă posibilă.

Finalul e propriu comediilor romantice. Vorbele rele se şterg, cele două tabere se împacă şi toţi vor trăi împreună fericiţi, pentru a se reuni ulterior în vederea unei alte reprezentaţii, cu distribuţiile schimbate, căci important e, nu-i aşa?, să avem emisiuni de sport cât mai diverse, de calitate.

Eşti pregătit să rămâi prost?

VIDEO. EXCLUSIV. Intră aici şi n-o să-ţi vină să crezi ce vei citi! Dacă vei mai înţelege.

 Dacă primul reporter din istorie poate fi considerat soldatul de la Marathon – care a alergat peste 40 de kilometri spre a livra o veste proastă, crăpând apoi de epuizare -, astăzi, sacrificiul profesional curent constă în a adăuga ştirii două cuvinte magice. În primul rând, EXCLUSIV, deşi nu mai există posibilitatea exclusivităţii, toţi furând în mod legal de la toţi. Şi VIDEO, căci cititorul modern are nevoie de imagini în mişcare, altfel se poate împiedica pe la rândul 3.

După aceea, trebuie să compui un soi de cimilitură, o scurtă coregrafie din buric adresată arătătorului mâinii drepte sau altor extremităţi, unde locuieşte, mai nou, mintea omului. Din acest motiv, multe site-uri respectă modelul estetic al vitrinei cu curve, unde „Fă-l să intre!” reprezintă ţelul suprem. Acolo unde poftele şi curiozitatea ar trebui să-şi afle împlinirea, pe client îl aşteaptă însă un camionagiu mustăcios, care-i zâmbeşte ştirb.

Din punctul de vedere al limbajului, veţi constata că, în epoca nu foarte îndepărtată a presei, acesta era bazat pe realitate. Practic, era obligatoriu ca o ştire să conţină – asemenea unui început de compunere din clasa a II-a – trei lucruri: data, locul, personajele. În noua paradigmă, exact asta nu trebuie să conţină o ştire, aşa cum apare ea pe pagina de gazdă a unui site. Dimpotrivă, limbajul folosit e unul magic, amintind de noianul de gesturi şi de vorbe al unui scamator, menit să abată atenţia de la esenţial şi să amâne climaxul. „Intră şi vezi!”, „Nu o să-ţi vină să crezi”… etc.

Iată un strălucit de exemplu de vid complex în presa sportivă. „La 21 de ani, se anunţa viitoarea senzaţie a României în Serie A! A fost crescut la Roma să-i ia tricoul lui Totti după retragere, dar acum se pregăteşte să fie mare pe stadionul unde Mutu a strălucit în Serie A!”. Deci, cine ce-a făcut? Totti? Mutu? Roma? Nu. Sintetizând ştirea, un nimeni misterios n-a făcut nimic. În plus, nici nu afli cine este, căci dintr-o greşeală ştirea te duce către ceva cu Becali şi cu Borcea, o altă minciunică abil pusă în scenă, căci te face să crezi că e vorba de-o fuziune Steaua – Dinamo pentru Champions League, fiind însă o fabulaţie legată de handbal şi de Oltchim.

Lucru interesant, totuşi: forţa reflexului condiţionat e mai mare decât dezamăgirea constantă a promisiunii neîndeplinite. Este ca şi cum un câine, dresat spre a încerca veşnic să-şi muşte coada, nu simte în momentul prinderii în colţi atât durerea, cât satisfacţia de-a fi reuşit. Asta contrazice celebra butadă a lui Abraham Lincoln: „Poţi să-i prosteşti pe câţiva tot timpul, poţi să-i prosteşti pe toţi un timp, dar nu poţi să-i prosteşti pe toţi tot timpul”. Bullshit, mister Lincoln! În curând se va putea. Păcălit o dată, păcălit de două ori, de două sute de ori, „omul-clic” nu-şi va spune: „Bă, dar ăştia îşi cam bat joc de mine”. Fericit prizonier benevol într-un experiment pavlovian, trupul lui va emite doar endorfine, un lănţişor de salivă în colţul gurii şi-un suav „Hăăă…”, adresat sieşi.

E ca-n titlul frecventei ştiri: „Vei rămâne prost când vei vedea ce i-a făcut X lui Y…”. Vreţi să vă spun ceva? Chiar aşa va fi. Prostia nu-i altceva decât expresia hotărârii de nestrămutat a omului de a se păcăli singur, la nesfârşit. La un moment dat, constantul „cititor” va fi convins că urmăreşte un VIDEO EXCLUSIV şi atunci când se va vedea bărbierindu-se-n oglindă.