Prima şi cea mai importantă victorie a lor nu s-a petrecut pe terenul de sport, ci mult înainte, atunci când, prinşi între fiarele chircite, au continuat să respire. Apoi, când s-au ridicat de pe mesele de operaţie, când au mers înainte proptindu-se cu braţele în cârje sau chiar când au ieşit din nou din casele lor, lucru mai greu poate decât doborârea oricărui record.

E drept, la început, ciotul, cu magnetismul lui tragic, îţi suge privirea. Apoi, observi că trupul s-a regrupat, asemenea unei armate de asalt care a suferit o înfrângere, iar toţi oştenii execută o misterioasă mişcare prin care vin în sprijinul secţiunii distruse. După câteva minute, acolo unde vedeai dizabilitatea începi să vezi abilitatea, puterea care mişcă munţii din loc. Nicăieri nu e atât de vădită această valenţă de regenerare şi de căutare a sportului: te lupţi cu celălalt spre a te găsi pe tine.

Fiecare disciplină sportivă a fost regândită, modificată, calibrată pentru a da şanse cât mai multor oameni. Mi se pare o întreprindere nobilă, o ramură a arhitecturii ce se ocupă cu reclădirea umanităţii. De pildă, regulamentul baschetului paralimpic nu diferă prea mult de cel clasic:  terenul are aceleaşi dimensiuni, coşul se află la aceeaşi înălţime, iar când sportivul ţine mingea în posesie mai mult de două împingeri cu braţele ale roţilor, se dictează chiar “paşi”. Când îi vezi mişunând la o asemenea distanţă sub panou, îţi vine să crezi că arhitecţii au plasat Raiul prea sus. Observi apoi că se înscrie cu aceeaşi frecvenţă, că meciurile sunt palpitante şi “te ţin”.

La fel, lipsit de graţia desprinderilor de sol şi de arcuirile plonjoanelor, voleiul e scăldat într-o frumuseţe tragică. Este ca o frescă în mişcare, un “lac al lebedelor” în care balerinele au picioarele prinse în catran. Saltul e sublimat în alunecare, iar volutele ce nu pot înflori în aer se împlinesc în plan orizontal.

Păcat că, scufundaţi adânc în propria comoditate, Jocurile Paralimpice nu ne prea interesează. După ce oamenii cei mai iuţi, mai puternici şi mai întregi ai planetei îşi bat recordurile, festivitatea de închidere seamănă cu un tratat de pace semnat în lumina reflectoarelor de către generali, în timp ce eroii nevăzuţi de-abia îşi încep defilarea. De fapt, aici, unde buchetele de florile sunt prinse de butonieră pentru că nu există braţe să le primească, e prezent omul cu tot ce poate face el.

Fotbalul românesc este acum în perioada revenirilor miraculoase din ultimele 45 de minute. Deja au fost vreo patru meciuri după care presa a înlocuit clasicul „Mai buni după pauză” cu misterul „Ce li s-a spus la pauză?”. Întrebarea e totuşi incompletă, căci lipseşte „Ce naiba li s-a spus înaintea meciului, de au jucat atât de prost în prima repriză?”.

Peste vreo două-trei etape, când discursurile motivaţionale nu vor mai funcţiona, va veni la putere celebra declaraţie: „E nevoie de un şoc la echipă”. De atâţia ani, ştim soluţia: schimbarea antrenorului. Dar cine va veni? Unul plecat acum doi ani de la echipă, care va rosti aceleaşi cuvinte mari ca atunci – „proiect”, „reîntinerire”, „o nouă atitudine”.

Există o instituţie importantă care a dispărut din atenţia publică şi care era totuşi una din sursele înnoirii în fotbal. Antrenorul secund. Puteţi spune numele a trei astfel de tehnicieni din Liga 1? În România nu poate exista un Tito Vilanova, care să fi parcurs încet etapele meseriei, din Liga a patra până la vârf, astfel încât, când i se oferă şansa, să fie tobă de experienţă. În condiţiile în care şocul dorit e doar mediatic, el nu-l poate asigura.

E drept, secunzii mai există prin organigrame, iar telespectatorii atenţi îi pot în continuare zări la bucuriile de grup, îmbrăţişându-se cu masorii. Sau în imaginile de prin turneele de pregătire, aşezând jaloane pe fundal. Mai apar la conferinţele de presă, când Mister lipseşte, supărat fiind pe un post TV ce nu i-a sesizat măreţia. În rest însă, din punctul de vedere al imaginii, secundul a fost înlocuit de către directorul sportiv. Acesta e un ins policalificat, în egală măsură vector de imagine şi luptător suprem pentru binele echipei. Deseori, ocupă şi mica scenă dreptunghiulară din faţa băncii de rezerve, gesticulând ca pişcat de scorpion. Agitaţia aceasta permanentă e chiar semnul implicării totale şi al valorii. Exişti doar dacă eşti mereu văzut, iar dacă vorbeşti mult înseamnă că ştii tot, de aceea el se bate oriunde pentru echipă, în trafic, coborând de la tribuna oficială la peluză spre a-şi impune pumnul de vedere, pe Facebook ori în emisiuni TV.

Există o formă de coabitare între directorul sportiv şi antrenor, un fel de „lasă-mă să te las”. Antrenorul ştie că, în prezentul sistem, viaţa lui e scurtă, deci trebuie să se chivernisească rapid. Când are loc „şocul la echipă”, el vine cu trei jucători, pe alţi patru îi aduce directorul sportiv, toţi lucrând cu sfântul sprijin al agenţilor, iar toată lumea îşi ia comisionul. Cui i-ar folosi „proiectele pe termen lung”, „reîntineririle”, „noua atitudine”? Nu e mai bine să se rotească totul pe loc, precum căluşeii de la bâlci?