Aurul olimpic la aşteptări

Potato sitting on a couch watching a vintage television

Când un sportiv român obţine locul al şaptelea la Jocurile Olimpice, ştirea seamănă cu o scrisoare de concediere. Printre rândurile politicoase se simt dezamăgirea, reproşul, regretul, un fel de “păi de-asta am crezut noi în tine?”. Când sportivul obţine locul al patrulea, apar în plus o poză şi-o scurtă compunere, în stil de ferpar. Acolo e zugrăvită nereuşita finală, sub titlul universal “X a ratat obţinerea unei medalii la proba Y”, uitându-se totuşi că, până la a pierde, X s-a calificat la Olimpiadă, a parcurs serii, a luptat, a învins.  Continue reading →

Olimpiada. Ce facem cu ea?

În marele muzeu al mişcării din Londra sunt deja expuse imagini memorabile. L-am văzut pe nord-coreeanul Om Yun Chol ridicând deasupra capului o halteră ce depăşea de trei ori greutatea corpului său. Am stat alături de antrenorul sud-coreean şi de cel german, care discutau aşezaţi ca la picnic în timpul semifinalei întrerupte la spadă, în timp ce alături se stabilea veşnicia unei secunde. La probele de tir, ne-am ţinut răsuflarea chiar şi-n faţa televizorului, pentru a nu sfărâma liniştea de sub cozorocuri a sportivilor, amestec de Terminatori şi elevi la ora de chimie, căutând să prindă în microscop o bacterie aflată la mama naibii.

Pentru că vorbim despre Londra şi despre muzee, poate veţi fi vizitat National Gallery. Acolo, etichetele aşezate lângă tablouri sunt mici mostre de jurnalism. În două-trei propoziţii stă concentrată povestea picturii, plus un fapt relevant în legătură cu aceasta. Astfel, micul dreptunghi îl pune într-o altă lumină pe cel mare şi-ţi dă ghes să-i acorzi mai multă atenţie.

Comentatorul de sport are acelaşi rol. Fiecare disciplină deţine codul propriu de reguli, misterele, poveştile şi miturile sale. Nu spun că trebuie să fie reamintite de fiecare dată, ca-n dansul stewardeselor dinaintea decolării, aceleaşi lucruri de bază. Totuşi, nu cred că e redundant să explici, din când în când, ce importantă e lupta pentru prize în judo sau ce este un Waza-ari ori un Yuko, noţiuni mult mai subtile decât golurile din fotbal. Eu, profanul, pot striga din canapea: „Haide, fată! Dă-i la braţ! Hai că poţi! Pfuuuu! De ce s-a dus aşa? N-a intrat lovitura”, însă de la comentatorul de scrimă aştept unele răspunsuri la întrebări. De exemplu, de ce spadasina Şemiakina execută acele mişcări fulgerătoare de panteră, în timp ce Shin A Lam preferă retragerea şi, eventual, punctarea pe asaltul adversarei?

Despre Cristian Ţopescu se spune că, în era dinaintea Internetului, se înconjura în cabina de comentariu de numeroase foi pline de informaţii, astfel încât semăna cu Jean Michel Jarre în mijlocul claviaturilor. Avea mereu ceva interesant şi relevant să spună, dar marea calitate a Domniei Sale era că reuşea să vorbească pe limba tuturor. E unul dintre oamenii care au creat în România un public iubitor de sport, aşa cum profesorul de chimie din gimnaziu te poate apropia sau îndepărta de secretele subtile ale materiei.

Astăzi, competenţa există, dar uneori rămâne dincolo de ecran. În miezul unui popor excesiv fotbalizat, comentatorul unor discipline de nişă este un misionar. Cei care urmăresc Olimpiada nu sunt, în general, oameni specializaţi, care stau lipiţi de micul ecran de dimineaţă până seara, dar sunt foarte dornici să înţeleagă, să absoarbă, să pătrundă. Dacă-i abandonezi în spatele clasei spre a lucra numai cu premianţii, degeaba te vei plânge apoi că publicul vrea numai Gigi.

Forme demodate de asalt

În sporturile cu motor, depăşirea pe pistă este un scandal în sine: un ins încearcă să facă posibil imposibilul, căci dacă respectă trasa ideală şi punctele de frânare, cel dinainte nu poate fi depăşit. E ca şi cum am avea doi acrobaţi pe sârmă, iar unul ar vrea să se strecoare pe lângă celălalt, când singurul drum posibil este prin el. Nimic nu e mai frumos decât acest interval smuls timpului şi spaţiului prin viclenie şi îndrăzneală, în care cel din spate încearcă să-l păcălească şi să-l domine pe cel dinaintea sa. Deşi înveliţi în tehnologie, doi oameni se luptă corp la corp pentru fiecare centimetru.

În fotbal, corespondentul depăşirii nu este golul, ci driblingul. Şi aici, prin mişcarea înşelătoare a trupului, cel care are mingea îi induce celuilalt o mică transă. Mi-l amintesc pe Dobrin, adică fenta întrupată în om: când se rotea el ca flacăra gălbuie în lampa cu gaz, întreg stadionul pleca instantaneu spre Sighetul Marmaţiei. Dobrin a fost incredibil  pentru că nu obţinea acest efect prin viteza execuţiei. Dimpotrivă, el prelua modelul toreadorului: mai întâi încetinea, zăpăcindu-şi adversarul cu o fluturare de capă. Astfel, îi insufla acestuia iuţeala nervoasă de care el părea a nu dispune, apoi o dată zvâcnea şi toată lumea, repet, era în drum spre Sighetul Marmaţiei, pe când Gicu se urca în rapidul de Giurgiu.

Astăzi, deposedat de toate-ale sale, driblingul a devenit un proces de durată. Ajuns în posesia mingii, decarul constată că nu poate tăia atâtea garduri de sârmă ghimpată de unul singur. El trebuie să paseze problema către departamentul de statistică de la centrul terenului. Acolo, datele sunt introduse în calculator, iar într-o fracţiune de secundă rezultatul apare pe ecran: cea mai bună soluţie e deschiderea spre mijlocaşul stânga. Acesta primeşte, odată cu mingea, rezultatul unui studiu de fezabilitate făcut de consiliul antrenoral, în care se recomandă schimbarea părţii de joc, printr-o pasă amplă, cu boltă şi efect. Cât timp balonul pluteşte, vine şi raportul departamentului de eficientizare a muncii: închizătorul are toate datele la dispoziţie pentru a iuţi jocul. El îi pasează decarului, dar pentru că un virus s-a strecurat în sistem, balonul e interceptat de ceilalţi.

Poate nu i-ar strica şi fotbalului un sistem care să-l protejeze pe nebunul ce încearcă depăşirea, aşa cum în Formula 1 s-a introdus acel Drag Reduction System. Dacă Neymar, de pildă, reuşeşte să treacă de omul care-l marchează, acesta are întotdeauna şansa recursului instantaneu, prin mica doză de abjecţie sportivă numită fault tactic. Fundaşul va primi laudele comentatorului pentru viziune şi sacrificiu, aproape niciodată un cartonaş roşu, iar celălalt o simplă lovitură liberă, prin care, de fapt, este somat să înceteze cu driblingurile lui subversive.

Gilles Villeneuve şi Rene Arnoux la MP al Franţei din 1979.

Nicolae Dobrin.

Fotbal S.F.

Barcelona: jos labele de pe Cristi Pulhac!

Pe micile noastre ecrane apare de câteva zile o reclamă care mi-a redat sentimentul de mândrie naţională. Sub genericul „Meciul anului” – aşadar, o partidă cotată peste finala Euro 2012 şi peste cea a Ligii Campionilor – este promovat „superamicalul” Dinamo – Barcelona.

Acest cuvânt apare în ghilimele fiindcă nu vreau să risc o acuzaţie de plagiat: este o altă găselniţă unică a presei de specialitate, iar ea mă face să sper că vom avea cândva şi „mediocri de geniu” sau „amicale pe viaţă şi pe moarte”. Am scris de curând că meciurile amicale ar trebui să fie adevărata miză a fotbalului românesc şi nu obositoarele competiţii, din care ieşim rapid, obosiţi şi descurajaţi. Iată o primă dovadă! Nu degeaba s-a pregătit atâţia ani domnul Borcea pentru Liga Campionilor: dacă nu ajungi tu în Liga Campionilor, până la urmă vine ea la tine. Aţi putea crede că toate aceste partide amicale sunt misiuni umanitare, pentru ajutorarea unor populaţii mărginaşe, purtătoare şi ele de crampoane. Nimic mai fals! Meciul are o miză imensă: de fapt, cei de la Barcelona vin aici pentru Cristi Pulhac.

Da, nu vă miraţi! De luni de zile, preşedintele Sandro Rosell se roagă de Cristi Borcea să-i cedeze unul dintre fundaşii săi de fier, dar acţionarul a refuzat de fiecare dată, zicând că oamenii lui nu pleacă decât pe Podul Prieteniei. Moţi a fost isteţ şi a ales din timp Ludogoreţ, considerând că acolo are mai multe şanse la Balonul de Aur. Scouterii l-au urmărit şi pe Scarlatache, întru înlocuirea lui Puyol, dar apoi li s-a făcut teamă. Pericolul ca fundaşul central român să-l scoată la pensie pe catalan era mare, iar asta ar fi stârnit proteste teribile în sânul echipei. Până la urmă, părţile s-au înţeles pentru două meciuri amicale – în toamnă, dinamoviştii vor susţine un workshop pe Nou Camp despre fotbalul modern – şi câteva schimburi de jucători. De aceea, să nu vă mire dacă, în următorul sezon, Iniesta şi Pedro vor evolua la Dinamo II, iar Xavi va fi rezerva lui Cătălin Munteanu, care în noua schemă de joc a lui Bonetti va juca tiki-taka de unul singur la centru.

Pe Pulhac, catalanii îl vor duce pe nava lor spaţială şi-l vor scana, spre a afla secretul fotbalului total. Apoi – aşa se întâmplă cu toţi jucătorii români care pleacă buni şi se întorc slabi – îi vor monta un cip ce-i va zăpăci geniul, iar el va reveni după un sezon, via Neftci Baku. Se aude că şi galacticii madrileni vor coborî pe această planetă mică de la capătul sistemului fotbalistic, tot cu pretextul unui amical. Nu spun mai multe, dar e posibil ca Dodel să nu fie chiar pământean.