Jos Spania!

Propuneri pentru turnee finale echilibrate, cu câştigători diverşi.

Suporter al ambelor echipe, dar hipnotizat de ţinuta renascentistă a lui Pirlo, am ţinut în finala de la Kiev cu Italia. Groaznic experiment! Într-un sfert de oră am ajuns să-i detest pe spanioli. Din miezul acestei revolte de moment împotriva tiki-taka, fac doar două constatări: 1. Dac-ar fi beneficiat un penalty în timpul regulamentar de joc, Xavi&Co l-ar fi bătut şi pe acela cu pasă; 2. Când Torres şi Mata, câştigători ai Ligii Campionilor, intră din postura de rezerve şi marchează după câteva secunde, ajunge să ţi se pară ciudat că n-a înscris şi Llorente de pe bancă.

De aceea, pentru ieşirea de sub dictatură, cred că forurile fotbalistice ar trebui să adopte unele schimbări de regulament la următoarele turnee finale:

  • Niciun fotbalist nu poate avea sub 1,80 metri înălţime, cu tot cu ghete. Dacă vor să participe, Xavi, Silva şi Iniesta pot purta încălţăminte cu talpă groasă.
  • Sancţionarea jocului pasiv. După mai mult de zece pase consecutive în terenul advers, meciul va fi oprit, iar echipa care se apără va beneficia de un penalty.
  • Selecţia în lotul Spaniei se va face după cum urmează. Se ia un nume la întâmplare din cartea de telefon a oraşului Bilbao. Dacă respectivul nu răspunde, refuză convocarea ori nu se poate prezenta la lot, locul rămâne liber.
  • După fiecare sprint soldat cu gol, Jordi Alba va primi un lest de cinci kilograme.
  • Casillas va fi legat la ochi. Asta nu se va întâmpla însă pe teren, ci în vestiar, înaintea fluierului de început. Apoi, Iker va fi rotit rapid, ca la baba-oarba, de către arbitrul de rezervă şi lăsat să se descurce.
  • Spaniolii nu vor mai fi însoţiţi de copii la intrarea pe gazon, ci de fotomodele pe tocuri, legate cu cătuşe de fotbalişti. Cheile vor fi îngropate undeva sub gazon.

Dacă aceste modificări nu vor funcţiona şi Spania va ajunge totuşi în finală, mai există o soluţie:

  • Antrenorul celeilalte finaliste să aibă dreptul de a-şi alege cinci jucători din loturile echipelor eliminate. Inclusiv dintre rezervele Spaniei.

Dacă şi aşa Spania iese campioană mondială, pentru Euro 2016 rămâne doar măsura disperării: numirea lui Victor Piţurcă selecţioner. Să vedem ce succes va avea tiki-taka atunci când e practicată în faţa propriului careu.

Cotoi şi şoricei

Până acum, Euro 2012 a fost competiţia jucătorilor mari, dar şi a antrenorilor care au ştiut cum să-i folosească.

Multe echipe au avut la Euro jucători excepţionali. De pildă, Suedia pe Ibrahimovici, folosit într-un mod inteligent de antrenor pe o poziţie mai retrasă decât la club. Alţi tehnicieni şi-au decartat propriile atuuri. Van Marwijk a avut la dispoziţie o echipă cu un potenţial ofensiv fantastic, dar în majoritatea timpului a jucat cu doi închizători şi cu un vârf. La fel, Blanc i-a izolat pe Ribery şi pe Benzema, folosindu-i ca pe nişte ciocane pneumatice bătând în gol.

Apoi, a fost Anglia, adică o Românie ceva mai simpatică la acest turneu final. A avut pe teren un mare jucător – Gerrard -, un apărător de granit – Terry – şi l-a aşteptat inutil pe Rooney. În meciul cu Italia, Stevie G. nu a putut concura însă cu Pirlo – aşa cum anunţau avancronicile -, ci cu Joe Hart, deţinătorul celui mai mare număr de pase reuşite de la englezi: 45. Ce diferenţă între centrările soldate cu goluri ale lui Gerrard din grupe şi podul aerian care unea piciorul portarului englez de ceafa lui Carroll, poate cea mai cumplită experienţă vizuală de la acest turneu final! Să le lăsăm însă englezilor bucuria de a-l întreba pe Hodgson de ce i-a „milnerizat” excesiv când îl avea pe bancă pe Walcott.

Atât despre „şoricei”, să trecem la cei care au avut forţă şi curaj. Pusă pe bancul de teste, Germania funcţionează la orice turaţie. Vă amintiţi prima repriză din meciul cu Olanda? Zeci de minute în şir, batavii au făcut miting în faţa careului german, dar nemţii, plictisiţi de atâta risipă, au pus de două ori rigla şi echerul pe iarbă. Din Schweinsteiger au răsărit două pase printre fundaşi adverşi care l-au găsit pe Gomez, acesta s-a răsucit ca un compas şi a marcat. A fost o uluitoare demonstraţie de forţă, în care geometria s-a amestecat cu un strop de poezie.

Italiei îi lipseşte această calitate, de-a fi eficientă exact când trebuie. Când un jucător de 33 de ani aleargă 15,2 kilometri într-un meci şi reuşeşte 117 pase exacte, totuşi echipa sa nu marchează în faţa unei formaţii ultradefensive, înseamnă că problema e în avanposturi. Squadrei azzurra nu îi e suficient aportul liderului tăcut, mai are nevoie şi de deşteptarea acestui geniu guraliv care este Balotelli.

Spania? Poate nu se vede bine sub voalul acela de pase, dar e în scădere. Faţă de ultimele turnee finale, „Furia Roja” s-a mai domolit: nu se mai bizuie pe două săgeţi, ci îşi hipnotizează lent adversarul. Semifinala cu Portugalia va fi o probă de îmblânzire a şarpelui. Dacă va ameţi căutând mingea, Ronaldo se va irosi în lamentări. Dacă însă va evada din transa pe care i-o pregăteşte Del Bosque, poate demonstra că Spania are o defensivă mai slabă faţă de cât o arată rezultatele de până acum.

FRF, fabrica de fostbalişti

La trecutul nostru mediocru, niciun viitor.

În actualul context, selecţionatele noastre „under oricât” vor rămâne „under” toată viaţa, mereu sub aşteptări şi sub linia care separă echipele calificate de cele necalificate. Aceasta e singura formă de viitor pe care ne-o poate propune instituţia care gestionează de atâţia ani căderea în clasamentele FIFA: Federaţia Română de Fotbal.

E neplăcut ce se întâmplă, dar nu e nicicum ciudat. Mulţi dintre cei mai tineri tricolori sunt născuţi cu faţa către bar, iar modelele lor – dacă nu ne referim la cele care defilează pe la prezentări de modă – sunt rataţii ajunşi la final de carieră. În fond, dacă Mutu l-a vizitat pe Buturovici şi s-a fotografiat alături de el după un eşec cu Serbia, de ce nu ar face-o şi ei? Fotbalul nu e un drum către împlinire, ci un capăt de linie. Gavra şi Puţanu au preluat ştafeta de la Zicii şi Daminuţii trecutului, fotbalişti cândva talentaţi, care-au prins un tren dus şi unul întors, transformându-şi mediocritatea într-un mod de viaţă.  Îşi vor atinge şi ei valoarea maximă pe la 24 de ani, sub formă de împrumut pe la a doua echipă a unui club din prima divizie italiană, se vor mai plimba apoi puţin prin China şi prin Bulgaria, apoi se vor retrage.

Şi ce face FRF? Astăzi, lupul moralist Mircea Sandu tună şi fulgeră, fiind aspru cu ultimele creaţii ale sistemului său. Este acelaşi model folosit deseori în trecut de către şeful FRF: „Închide ochii timp de ani de zile, apoi ieşi pe uliţă şi strigă când e prea târziu”. În acelaşi timp, ia o măsură care doar aparent ar putea schimb lucrurile. Din sezonul viitor, toate cluburile din Liga 1 vor fi obligate să înscrie pe foaia de arbitraj, la fiecare meci oficial, minimum cinci jucători formaţi la nivel naţional şi au dreptul să folosească maximum cinci jucători extracomunitari în acelaşi timp. Această măsură e luată tot pentru a ascunde sub preş adevărata problemă, iar aceasta nu e afluxul de jucători străini, ci penuria de fotbalişti buni şi foarte tineri din România. Protecţionismul e bun doar atunci când ai ce proteja. De unde să-i iei pe aceşti cinci fotbalişti formaţi la nivel naţional? De obicei, îi găseşti prin liga secundă, când au 26 de ani şi deja e prea târziu. Trebuie intervenit la nivelul junioratului şi al tineretului, fântânile pe care FRF le-a lăsat cu bună ştiinţă în paragină în anii ’90.

Ce vom proteja prin această măsură? Nu viitorul fotbalului românesc, ci iluziile noastre că ar exista unul. Ce rezolvă acum suspendările şi tăierile de salariu la nivelul lotului Under 19? Nimic. Rămâne vorba amară a lui Cornel Dinu, un om care ştie despre ce vorbeşte: „Ăştia nici măcar nu ştiu să bea”.

P.S. Expresia “fostbalist” îi aparţine poetului şi scriitorului Iulian Tănase.

Şortarul fâşar şlăpar

Au fost mode ca nişte plăci tectonice, la trecerea cărora până şi planeta s-a scuturat de uşurare. Cei care au albume foto – pe pământ, nu în gând – să facă bine să le consulte. Există acolo câteva pagini pe care nu le poţi revedea fără un frison: cele de la sfârşitul anilor `80. Atunci, băieţii aveau un look gicăpopescian, cu chici de armăsari, iar fetele ar fi vrut să semene cu Madonna, dar se poticneau pe la Marina Scupra. Betelia blugilor Pyramid urca până aproape de piept şi nobilul prespălat inunda bulevardele.

Astăzi, un analist ar putea înregistra printre tendinţe migraţia subtilă a unor articole de la scopurile şi nevoile pentru care au fost create. Acestea ocupă noi şi noi rafturi de şifonier, având atâta poliester în compoziţie de se sufocă moliile jucându-se cu ele. Ne referim în primul rând la trening, acest Alexandru cel Mare al textilelor, care a cucerit teritorii vaste în vieţile noastre, de la dusul gunoiului până la mersul ritual la Mall.

În partea ei masculină, ţara trăieşte mirajul fotbalistului aflat într-un veşnic cantonament, căci fraţii Costea din Ghencea au devenit alfa şi omega în materie de vestimentaţie. Un prieten spunea că a văzut un domn îmbrăcat în pantalon de trening, aducând de la maşină partea de sus a outfit-ului, aşezată cu grijă pe umeraş. Asta nu-i nimic. Am văzut nunţi la care mirele a venit echipat ca de antrenament şi presupun că, în clipa în care colega de linie a zvârlit buchetul, respectivul s-a repezit să-i pună stop pe bombeu. Am văzut notari venind să semneze acte parcurşi în părţile laterale de două dungi paralele, ca nişte şosele naţionale, sau analişti politici sclipind mov-verzui la televizor, în stilul globurilor de discotecă. Ba chiar şi pe un venerabil intelectual ieşind dintr-o maşină îmbrăcat într-un trening pe scria „West Germany”, de jurai că tocmai adusese respectivul automobil din patria lui Rummenigge şi Schopenhauer pentru a-l revinde.

Numai că vine vara, iar tronul va fi uzurpat de fiul legitim al „trelingului”: şortul sclipitor. E acea perioadă din an în care şortarul fâşar şlăpar se întoarce din ţările calde pentru a stăpâni România. Ascultând de îndemnul lui Churchill, el se luptă pe plaje, se luptă pe străzi, se luptă pe terase, dar nu se predă niciodată. Ţinuta se asezonează subtil cu un tricou fără mâneci, asta dacă maieutica nu-l obligă pe posesor la portul vreunui maiou slim fit. Peste compoziţia de un rustic modern, ingenios stăpânit, curge râuleţul de aur al lanţului, semn că încă vreo trei Roşii Montane ne-ar prinde bine ca neam, iar dedesubt susură acel „flap flap” liniştitor al şlapilor.

Aşadar, în vara asta se poartă scurt. Şi strâmt. Neapărat de fâş. La toamnă, se pregăteşte venirea la putere a latexului cu găurele. Hai România!

Notă: textul a apărut în numărul din această lună al revistei FHM.