… şi, în principiu, să luăm arbitri de pe alte planete!

Toată lumea urlă, de câteva zile, ceva în legătură cu un arbitru belgian. Bine, dar fotbalul în sine?! Trăieşti cu senzaţia că tot ce se întâmplă, timp de 90 de minute, pe un teren de fotbal din România are în primul rând legătură cu cel de-al 23-lea om de pe gazon. E ca şi cum te-ai duce la o piesă de teatru, dar apoi, la întoarcerea acasă, ai vorbi aprins numai despre încetineala şi greşelile de orientare ale plasatorului.

Întotdeauna, la noi, judecătorul corect a fost un personaj umflat prin mit, tocmai pentru că în general lipseşte. De pildă, numai aici există expresii ca „fosta glorie a arbitrajului”. Nu mai e mult şi ne vom referi la arbitru ca la „acest Mesia al fluierului” ori „cândva, un geniu al fanionului”, evocând cu ce fermitate ţinea tabela cu minutele de prelungire pe când era rezervă.

Va veni un moment cînd toate naţiunile se vor epuiza şi, după elveţianul orb, vom apela la extratereştri. Pariez că FRF testează acum un marţian, care seamănă cu E.T. şi cu Teo Crăciunescu. Chiar în aceste momente, Deaconu se chinuie să citească certificatul de garanţie de trei luni, scris în chineză, iar Balaj încearcă să-i explice noului coleg, prin semne, cine e Paszkany şi cine-s diferiţii Becali.

FIFA zice că va folosi sistemul HawkEye la Cupa Mondială a cluburilor, experimentul urmând să fie apoi extins la toate competiţiile. Nu ştiu, zău, dacă la noi va merge. Eu cred că HawkEye şi Alexandru Tudor se vor urî sincer. Cum ar suporta Tudor ca, exact când face el paşii aceia mari de arbitru de operă şi operetă, pregătindu-se să cânte: „Toreadoooor, en gaaaarde, … „, să cârâie HawkEye că a fost gol?

Pentru fotbalul românesc ar fi mult mai potrivit sistemul care permite reluarea video. Asta da, e în spiritul naţional, căci avem de-o sută de ori mai multe faze controversate decât faze clare, care se lasă cu gol. În derby-urile jucate pe „Naţional Arena” (cumplită struţocămilă lingvistică), la fiecare ofsaid dubios ar trebui să se audă vocea announcer-ului: „Doamnelor şi domnilor, reîncepe shoooow-ul!!!”, iar din ceruri să se pogoare cubul cu analişti şi „foste glorii”. Săgeţelele vor fi desenate cu laserul direct pe gazon, spectatorii vor putea vota decizia ca la „Vrei să fii miliardar?”, iar lui Porumboiu i se va permite să vorbească simultan la telefon cu toţi cei aflaţi în tribune.

Un meci ar dura o zi, însă am fi cu toţii mulţumiţi, împliniţi, cu eşecurile explicate şi motivate. Tot stând în bucla asta temporală cu „Mai daţi-mi o dată faza! Ei, ce-a fost?”, viitorul va rămâne un prezent continuu, în care de vină e mereu numai Arbitrul Suprem.

Îl veţi fi remarcat, poate, stând în ploaie, după terminarea unui meci, şi răspunzând cu modestie întrebărilor unui reporter. Sau vorbind cu ochii aprinşi despre dispariţia decarului din fotbalul modern. Sunt câteva din semnele că Gheorghe Hagi continuă să înveţe – puţini oameni reuşesc această performanţă după o anumită vârstă şi, mai ales, după atingerea unui statut – şi că vremurile când cerea oprirea unui satelit sau confecţionarea unei statui s-au dus. În recentele victorii ale Viitorului Constanţa se intuiesc multe din pasiunea şi din îndârjirea sa, iar dacă Steaua e echipa prezentului, Viitorul ar putea fi formaţia anilor ce vor veni.

Lui Hagi i s-a făcut o dublă nedreptate. Prima a fost, în timpul carierei de jucător, să i se creeze iluzia că orice-ar face este perfect. A doua, care se întâmplă în zilele noastre, este să nu-l băgăm în seamă când face un lucru esenţial – creşterea jucătorilor de fotbal -, considerându-l doar un Rege pensionat.

În ciuda apropierii teoretice pe care o produc Internetul şi comunicarea, am senzaţia că suntem din ce în ce mai îndepărtaţi unii de ceilalţi, că ştim din ce în ce mai puţine lucruri reale despre lume şi noi. De pildă, prea puţini vorbesc cu Hagi despre ceea ce ştie să facă, despre ceea ce iubeşte şi respiră: despre fotbal. Suferim de o ciudată inadecvare: să avem subiecte la îndemână, dar să le ignorăm repetat pentru că nu produc efectul de fâs al ştirilor moderne. Să zicem că am putea călători în timp şi am ajunge în iarna anului 1889, într-un sătuc francez, Auvers-Sur-Oise, unde un bărbos roşcovan stă pe marginea unui lan de grâu şi pictează. Am vedea cerurile şi spicele răsucindu-se pe pânză, dar în loc să încercăm să înţelegem ceva, ori măcar să tăcem naibii din gură, l-am întreba pe Van Gogh despre urechea lui lipsă.

Cam aşa e cu geniile, care, cu ochiul lor interior, sesizează ceva ce omul obişnuit nu vede, poate şi pentru că omul obişnuit de astăzi e mereu atent la alte prostii. Bunăoară, enumerăm „perlele” pe care Hagi le-a spus de-a lungul anilor, uitând că omul poate comunica în multe moduri, iar cel verbal e doar unul dintre ele. E însă vreunul dintre cei ce se distrează savant care să fi dat o singură pasă la întâlnire, cu om în cârcă, o pasă care să-i ocolească pe fundaşii adverşi şi să cadă chiar pe fuleul atacantului? Mă îndoiesc.

Câteodată mi-e dor de dimineaţa aceea a meciului cu Columbia, din vara lui 1994. N-aveam prea multe televiziuni, Internetul nu pătrunsese încă în vieţile noastre, dar ştiam că existăm în lume, fie şi doar prin acea minge ce călătorea într-un mod imposibil prin aer, ca racheta lui Jules Verne, pentru a-l depăşi pe Cordoba.