Fotbalul nostru e atât de previzibil, încât poate fi descifrat şi de mentalistul de la „Românii au talent”.

Mai 2012. Reghecampf e antrenorul Stelei. Daţi, totuşi, din când în când refresh acestei pagini. Iunie. Se dispută Campionatul European de fotbal…, scuze, n-are nicio legătură cu fotbalul autohton, am pus-o doar să iasă numărul de rânduri. Iulie. Steaua se întăreşte semnificativ. Pentru cei 723 jucători proaspăt transferaţi sunt organizate tabere de refugiaţi. Mircea Sandu se decide să ofere oraşului Craiova două locuri în liga secundă, unul în regim de închiriere, celălalt în locaţie de gestiune.

August. Perioadă de stabilitate fără precedent în fotbalul românesc. Andone e înlocuit la CFR Cluj de Joao Corcovado al III-lea. Vine la Rapid, în locul lui Sabău, care pleacă la Pandurii Târgu Jiu. Surprins de mutare, Grigoraş preia iute Astra, de unde Rednic tocmai fusese concediat. „Puriul” e uns antrenor la Concordia Chiajna, dar când să ia loc pe bancă, se aşază pe genunchii lui Andone, între timp înlocuit la Rapid cu Răzvan Lucescu.

Septembrie. La Rapid, jucătorii se răscoală. Copos îi convinge să joace pe surprize Turbo, urmând să primească şi gumele în caz de victorie. Abonamentul personalizat al lui Reghecampf pentru mobil – „Un miliard de minute gratis la apelurile către un număr favorit” – expiră. Stoichiţă deja îşi calcă treningul. Octombrie. Zdrobim fără drept de apel Andorra cu 3-0. Adversarii promit că la retur se vor prezenta pe teren. Noiembrie. La terminarea turului, Dinamo e lider detaşat, având 14 puncte faţă de următoarea clasată.

Ianuarie 2013. Adrian Porumboiu intervine telefonic la Fanatik Show. Acuză un complot al Hollywood-ului, organizat de Tom Hanks, împotriva echipei sale şi cere arbitri români demult retraşi din activitate la meciurile Vasluiului. Februarie. Are loc primul transfer important din fotbalul românesc: nişte bani pleacă în Cipru. Martie. Criză la Dinamo: Dario Bonetti e demis. Acţionarii decid că Pierluigi Caleggiari junior e cel mai potrivit să-i ia locul. E ofertat Curzio Carcaletti, dar la reunire se prezintă Michele Fassolini, cunoscutul fundaş din anii ’50 de la Foggia, supranumit „Lustra”. După prima înfrângere, e înlocuit cu Dario Bonetti, care declară că echipa păstrează mari şanse la un loc pentru Europa League.

Aprilie. Intervenţia lui Porumboiu la Fanatik Show se încheie. Mai. Alexandru Tudor întrerupe un meci înaintea fluierului de început, din cauza privirilor ameninţătoare ale căpitanilor la schimbul de fanioane. Tribunalul de Arbitraj Sportiv anunţă că va lucra în schimburi prelungite, toate sălile fiind închiriate în avans Federaţiei Române de Fotbal.

Iunie. Cu Andone din nou antrenor, CFR Cluj câştigă campionatul.

„Nu mă mai duc acasă, rămân aici, pe stadion” – Filippo Inzaghi.

Omul e stilul, se zice, dar uneori absenţa acestuia devine magnifică. Filippo Inzaghi, zis Pippo, n-a avut fuleul atletic sau plutirea de elicopter care au consacrat mari golgheteri.  El întotdeauna s-a bulucit către gol, într-un mod care aduce cu efortul lui Pinocchio de a aduna un cârd de gâşte. Să-l vezi trecând în dribling de trei adversari, executând fin o lovitură liberă peste zid ori şutând năprasnic de la 30 de metri reprezintă grandioase şi simpatice eforturi de imaginaţie. Şi dacă tot veni vorba de imaginaţie, mi-ar fi plăcut să-l văd măcar o dată pe acest oportunist genial evoluând ca fundaş. Probabil că, la un moment dat, s-ar fi păcălit singur, asemenea unei vulpi pe care e imposibil s-o transformi în paznic de coteţ.

Are acel aer absent şi nevinovat al lui Mastroianni, veşnic paraşutat printre cei din jur, amestec de june prim în devenire şi pensionar cu basc. Pare atât de necăjit printre fundaşii adverşi, încât îţi vine să-i cumperi o îngheţată şi să-l trimiţi acasă, că-l caută bunica disperată prin vecini. Asemenea vieţuitoarelor perfect adaptate la mediu, până şi trupul i-a fost parcă modificat astfel încât să treacă neobservat. Vine apoi o minge degajată, un şut respins sau o deviere aiurea şi-l vezi ciugulind golul! Cum poate să se nască atâta precizie din acest amalgam de fragilitate şi dezordine?

Fotbalul lui este o problemă de geometrie în care trebuie să demonstrezi că există un punct şi numai unul în care se intersectează o sumedenie de drepte. Taman acolo – şi exact la momentul potrivit – răsare o tibie din Inzaghi, şoldul ori o vertebră, de parcă mingii nu i-ar lipsi decât parafa pentru a intra în poartă. Pe Delle Alpi, San Siro sau în meciurile Squadrei Azzurra, mereu a existat această variantă de ieşire când golul se lăsa aşteptat. „Să intre Pippo! El va înscrie”, striga tribuna. „Bine, dar are un picior în ghips”, motivau medicii. „Nu contează. Ştie el cum”. Şi deseori am văzut cum, la cursul impredictibil al fotbalului, trei minute cu Pippo fac cât două reprize de asalturi cu berbeci şi catapulte.

Ultimul său gol, cu Novara, a fost un scurt tratat despre utilitatea meseriei de agent secret în fotbal. O mică buclă pentru desprinderea de adversar, preluare pe piept, sprint scurt şi şut pe lângă portar. „Henţ!”, au urlat simţurile, luate pe nepregătite. N-a fost. „Ofsaid!”, au reclamat camerele de supraveghere. Nici vorbă. A fost doar Pippo Inzaghi, omul care poate înscrie din orice poziţie, cât timp aceasta e în careu.