Stephen şi Ronnie

Doi mari campioni de snooker, două râuri curgând în paralel.

Americanii i-ar fi spus „a babyface killer”, un ucigaş cu chip de copil, căci contrastul dintre trăsăturile-i blajine şi modul în care împuşca fără să clipească era sublim. Cine i-a văzut în anii ’90 figura plutind pe deasupra meselor de joc ca o lună plină înţelege ce mare campion s-a retras. Şapte titluri mondiale în zece ani – dintre care cinci consecutive – înseamnă o dominaţie în sport mai aprigă decât au reuşit Schumacher sau Michael Jordan în disciplinele lor.

Stephen Hendry şi Ronnie O’Sullivan sunt singurii oameni care au obţinut 11 break-uri maxime, de 147 de puncte, în turnee profesioniste. Acest criteriu ar putea fi tradus în fotbal ca „omul care a înscris cele mai multe hat-trick-uri în Liga Campionilor”. În snooker, nu sună însă deloc pueril: descrie capacitatea unui jucător de a străluci sub presiune, evoluând în faţa celor mai buni. Hendry a obţinut ultimul „one-four-seven” acum câteva zile şi a fost un adevărat cântec de lebădă, căci apoi a jucat lamentabil în faţa lui Maguire şi-a părăsit competiţia şi snooker-ul. Cum se explică această oscilaţie? Din 2000, Stephen Hendry suferă de o afecţiune numită Yips. Cauzele ei n-au fost niciodată elucidate, dar duce, în anumite momente, la un „îngheţ” al mâinii sau, dimpotrivă, la un tremor, transformând jucătorul într-un chirurg care trebuie să opereze cu un cârlig de pirat.

 La Crucible Theatre a triumfat Ronnie O’Sullivan, acest Johnny Rotten al scenei verzi. Un alt campion, cu alte probleme. Când vrea şi are chef, îl poate ridica pe Pitagora din morţi, căci breakurile sale au frumuseţea unor demonstraţii de teoreme. E singurul om care pare că nu se luptă cu adversarul sau cu bilele, ci în primul rând cu el însuşi, mereu pradă tentaţiei de a-şi rupe tacul pe genunchi şi a ne spune bye-bye. Permanent supus depresiei, a fost depistat că a fumat canabis. Tatăl său e după gratii pe viaţă, mama lui a fost şi ea la răcoare. De-a lungul anilor, a fluierat în biserică adevărate simfonii. A jucat ostentativ cu mâna stângă, apoi a demonstrat că şi în asemenea condiţii e mai bun decât mulţi. Într-o zi, ratând o lovitură în faţa lui Hendry, a abandonat pur şi simplu meciul la jumătate, spunând că s-a săturat. Apoi a revenit, reîncepând să măture mesele.

Stephen s-a retras, rămânem însă cu Ronnie în acest sport în care totul pare a fi la vedere, dar unde meciurile esenţiale se desfăşoară în spatele măştilor sau a nasturilor de la veste.

Revenirea lui Hendry din finala din 1991, când Mike Hallett avea 7-0 şi o bună şansă de a face 8-0, într-un meci de 17 partide

Ronnie O’Sullivan şi cel mai rapid “147” al tuturor timpurilor.

Acceleratorul uman

Nimic nu pare mai periculos în sport şi nimic nu este. Poate doar imaginea unui om plutind peste neantul alb, în cazul săritorilor cu schiurile, să se apropie de măreţia acestui act. Numai că săritorii cu schiurile sunt mereu ţepeni în miezul saltului lor, condiţie necesară pentru a-şi traversa pustiul în siguranţă. În schimb, motociclistul-viteză este mereu în mişcare la postul de lucru, ca şi cum ar trebui să extragă necontenit viteza din mica uzina pe care o strânge între coapse. Se ghemuieşte ca un jocheu pe greabănul calului, pendulează demonic de-o parte şi de alta, scoţând scântei din genunchiul pe care îl foloseşte drept cric, palpită continuu ca o inimă pe masa de transplant.  Continue reading →

Cărţi de joc

Încă una, care mi se pare genială. Unui om legat la ochi i se dă un pachet de 52 cărţi de joc, dintre care 12 sunt cu faţa în sus. Cum face el să împartă pachetul în două teancuri, astfel încât ambele să cuprindă acelaşi număr de cărţi de joc aflate cu faţa în sus?

Dacă ştiţi rezolvarea sau o găsiţi pe net, nu spuneţi răspunsul. Eu nu am rezolvat problema ;) .

Kimi, fiul risipitor

A venit în Formula 1 de nicăieri – după numai 23 de curse de monopost, fără a fi trecut prin anticamerele importante ale competiţiei -, şi mulţi s-au întrebat atunci dacă merita licenţa de pilot. Ei bine, cu 20 de minute înainte de startul cursei sale de debut în Marele Circ, la Melbourne, Kimi Raikkonen dormea cuibărit sub o masă din boxa formaţiei sale. La sfârşitul întrecerii, cîştigase deja primul său punct în Formula 1.

Vine din alte vremuri, în care pilotul, pentru a-şi merita numele, lua startul în cât mai multe competiţii diferite şi nu era un pom de iarnă împodobit de sponsor. În ciuda poreclei pe care i-a dat-o Ron Dennis, „The Iceman”, Kimi nu este un om de gheaţă. El e însă cu-adevărat cool, atitudine ce nu se poate cumpăra cu blugi tăiaţi şi o privire plictisită. Pe româneşte, i se rupe magnific şi cu desăvârşire. Declară senin că nu s-a lăsat de băut, într-o competiţie în care o astfel de afirmaţie înseamnă retezarea crăcii de sub picioare. La întrebarea „Pentru fiecare pilot, casca are un înţeles anume. Ce reprezintă ea pentru tine?”, Kimi a răspuns: „Îmi protejează capul”.

De câte ori vreau să mă binedispun, mă uit la o secvenţă petrecută înaintea Marelui Premiu al Braziliei din 2006. Michael Schumacher, pe atunci în culmea gloriei, tocmai primise de la Pelé un premiu pentru întreaga carieră. Fostul pilot Martin Brundle, comentator de F1 la ITV, a dat de finlandez la paddock şi l-a chestionat: „Kimi, ai ratat momentul festiv. Vei putea trece peste asta?”, la care omul a răspuns, simplu şi natural, aşezându-şi ochelarii de soare pe nas: „Yeah, I was having a shit”.

E acelaşi copil care se plictiseşte repede şi vrea totul sau nu vrea nimic. La 16 ani, într-o cursă de karting, aruncat fiind dincolo de gradene, şi-a luat maşina în braţe, a repus-o pe pistă şi a obţinut locul al treilea. Pe când era la Ferrari, mai dispărea înaintea Marilor Premii pentru a participa la curse de snowmobile, oferindu-le şefilor experienţa de neuitat a tahicardiei. Apoi, în momentul în care motivaţia de-a concura în Marele Circ s-a topit, rezultatele s-au dus, iar în 2009 Ferrari l-a plătit să plece. A fost în Campionatul Mondial de Raliuri, în NASCAR, dar în acest an, a revenit în Marele Circ, iar pistele s-au împodobit cu noi fapte de arme. A terminat pe locul 7 plecând de pe 17, a pierdut un loc pe podium în ultimele tururi, pentru a-l obţine apoi în cursa de acum câteva zile, după un şir de depăşiri spectaculoase.

Kimi Raikkonen va ieşi la un moment dat pe neaşteptate din joc, la fel de brusc pe cum a intrat. Cu banii câştigaţi, se va înscrie în curse de bărci cu motor, degizat în gorilă, sau va construi o sanie trasă de reni şi va încerca să-l depăşească pe Moş Crăciun. Poate nu va reuşi, dar cu siguranţă se va distra.

Lebăda şi pisica

O lebădă înoată într-un lac perfect circular. Pe mal se află o pisică, pândind lebăda pentru a o înhăţa atunci când aceasta va ajunge pe mal. Viteza de deplasare pe sol a pisicii este de patru ori mai mare decât cea cu care înoată lebăda. Totuşi, dacă lebăda ajunge pe mal fără ca pisica să fie lângă ea, va reuşi să-şi ia zborul (lebăda nu poate decola de pe apă, pisica nu poate intra în lac).

Poate scăpa lebăda?