Prin comportamentul de taximetrişti, antrenorii îşi sabotează propria activitate.

La Steaua, antrenorul este, de fapt, un costum de haine pus pe umeraş să fluture pe banca de rezerve. În buzunarul de la piept, cel care vrea să umple golul găseşte un telefon mobil, având o baterie care se încarcă de la gesturile agitate făcute pe marginea terenului.

Prin comportamentul acesta de şofer angajat cu ora, antrenorii îşi sabotează propria activitate. Ca urmare, apare ideea că oricine poate fi instalat la cârma echipei. Dacă parchează cu grijă maşina patronului şi o lustruieşte atent, Ionuţ Luţu poate schimba scaunul şoferului cu banca antrenorului. La fel, Cruduţa, care sigur a deprins câteva taine ale fotbalului în ultimul timp. Dacă Fuego îl prinde vreodată pe Lider la ieşirea din biserică şi-i  spune câteva vorbe adânci despre neam şi pietate, a doua zi va semna contractul în văpaia aurită de la Palat.

Se întâmplă la Dinamo, la CFR Cluj, în multe locuri, dar parcă nicăieri ca la Steaua. Schimbarea tehnicianului nu aduce atât un şoc la echipă, cât contribuie la fixarea falsei idei că la vârful piramidei există soluţii şi pricepere. Ca urmare, fiecare nou instalat vine deja pregătit să plece, ştiind că mirul ungerii rămâne pe piele cam cât aftershave-ul. La conferinţa de presă, respectivul vorbeşte despre obiective şi sisteme de joc, dar în mintea lui îşi zice: „Prind meciul cu Pandurii, cu Ceahlăul poate scot un egal, iar dacă iese treaba, am paltonul asigurat”.

Domnul Stoichiţă va prinde însă multe rânduri de confecţii pe banca Stelei. O geacă uşoară, de fâş, în această primăvară, un tricou cu bermude în cele două zile din 2013, când va pregăti echipa în Cipru, şi o vestă îmblănită, la Revelionul 2014-2015, când va fi luat de la sarmale pentru a asigura continuitatea. După cum am scris, în glumă, în cartea „Câteva sfârşituri de lume”, apărută anul trecut la Humanitas, domnul Stoichiţă e membru al celei mai vaste masonerii: cea a oamenilor întotdeauna disponibili. Din organizaţia „Cumnaţii lui Dumnezeu” au făcut parte de-a lungul vremii numeroase personalităţi de fundal, printre care Şeherezada şi Ringo Starr, inşi care trăiesc în umbra altcuiva, încercând să ajute timpul să treacă mai repede. Acel gest pe care domnul Stoichiţă îl face deseori, ducerea degetului arătător la gură, nu se adresează galeriei – şi, cu atât mai puţin, Doamne fereşte!, şefilor -, ci e semnul secret de recunoaştere al celor care au renunţat să spere. „Noi ducem tava în tăcere, îl slăvim pe Cronos şi vorbim numai ce trebuie, când avem voie”.

Ce Lippi? Cum pare un om calm şi calculat – ceea ce reprezintă o garanţie medicală pentru o viaţă liniştită şi îndelungată -, pariez că domnul Stoichiţă îl va depăşi şi pe Sir Alex Ferguson la capitolul longevitate în cadrul unui club. Din 317 mandate.

Deliberări, apoi eliberări. Justiţia merge mai departe.

În „Dosarul Transferurilor” au existat de fapt condamnări. În primul rînd, fotbalul românesc a fost condamnat să aibă în continuare ascensiunea furtunoasă a lui Mitea din ultimii ani. În al doilea rînd, publicul a primit o sentinţă pe viaţă: va fi la fel sau chiar mai rău. Cum deja i-am văzut pe acuzaţi exprimându-şi verdictele la TV despre cei care-i judecau, la următoarele apariţii ei vor purta, probabil, şi togi.

Măcar dacă, tot vânturând bani prin offshore-uri din Cipru, magicienii sumelor dispărute ar fi învăţat ceva din progresul fotbalului de acolo, cu o reprezentantă în sferturile CL! Dar nu, din această purificare negustorii cinstiţi ies cu un plus de experienţă în a ocoli procedurile fiscale la transferuri. Aici ar fi o mică problemă: vor mai fi transferuri numai spre lumea a treia, cu returnarea produsului după un an-doi. Dar comisioane vor fi, mai mari sau mai foarte mari.

De altfel, nici nu prea aveau cum să-i condamne, cât timp modelul după care funcţionează justiţia autohtonă este acelaşi cu al fotbalului românesc: ascunde, amână, las-o aşa că e bine! „Vom face apel!”, strigă Procuratura, dar e ca şi cum ai declara că, după ce ai pierdut acasă cu 4-0, mai ai şanse în retur. În acest dosar au fost peste 40 de termene, mai multe chiar decât etapele dintr-un campionat. Măsurând în timp, procesul a durat patru ani, exact cât trece între o campanie de calificare ratată la Campionatul Mondial şi următoarea. A fost un meci dinainte jucat, în care s-a lăsat cu prelungiri şi cu numeroase rejucări doar de ochii mulţimii, căci la penalty-uri se pare că nu vom ajunge niciodată.

La cât durează un proces în România, în curând un dosar va putea fi lăsat moştenire fiilor care apar în general în denumirea firmelor de avocatură, după semnul &. Oare ce-or fi discutat acolo, atâta amar de vreme, în spatele uşilor închise? „Onorată instanţă, cer o amânare”. „De ce?”. „Am pierdut bonul neştampilat de la transferul lui Bratu”. Sau „Onorată instanţă, lipseşte procurorul”. „Ce s-a-ntâmplat cu el?”. „A murit acum un an”. „Atenţiune, vrea cineva din sală să-i ia locul?”.

Nu întâmplător, acest proces şi cel din Cazul Valiza au mers cap la cap, uneori cu termene gemene de amânare: sunt expresia aceleiaşi boli, dar şi a faptului că nu există tratament pentru ele, prin justiţie. Cazul Valiza? Care valiză? N-a existat niciuna, sau dacă a existat, era plină cu obiecte de uz personal. Va urma, peste două săptămâni.