Veşti bune din artă: Alessandro Del Piero a reînceput să picteze.

Un fotbalist cum este Del Piero – sau cum sunt Giggs ori Zanetti, de pildă – încetează să aparţină unei singure echipe şi intră în patrimoniul universal. Au simţit-o şi fanii lui Manchester United acum aproape un an, când Alessandro a participat la un meci amical, iar toţi cei de pe Old Trafford s-au ridicat în picioare să-l aplaude, la ieşirea de pe teren.

Când îl vezi jucând, îţi dai seama de ce i-au zis “Il Pinturicchio”, după numele unui pictor renascentist. Poate zugrăvi atacul din orice unghi, de pe orice post şi mai ales alături de oricine, de Vialli şi Ravanelli, de Zidane şi Pippo Inzaghi sau de Marchisio şi Vucinic. Jucat de “Micul Pictor”, fotbalul devine simplu, subtil şi fermecător, un tablou în faţa căruia rămâi fascinat, pentru că mereu există o semnătură ce nu apare doar în colţ, ci în întreaga compoziţie. Aşa cum Bobby Fischer găsea în şah acea mutare pe care n-o vedea nimeni şi continuarea ei magnetică, Del Piero are momente în care aprinde o mică lumină pe bancul lui de lucru aşezat pe gazon şi bijuteria-i gata.

Când, în 2006, echipa a fost retrogradată, Del Piero a coborât cu ea în Serie B. Alţii au plecat, el doar şi-a strâns mai bine banderola pe braţ, considerând că “familia Agnelli, fanii şi noii conducători merită acest lucru”. Anii au curs şi contractele au început să se încheie pe un singur an, dar Sandro e ca The Rolling Stones: de vreo două decenii încoace, în fiecare sezon li se anunţă ultimul turneu, apoi îi regăseşti zbenguindu-se pe scenă ca-n tinereţe. O dată îl vezi şi pe Del Piero scuturîndu-se de ani şi de adversari, depunând mingea în plasă ca-n locul de care-ar aparţine firesc, alergînd apoi spre galerie cu limba scoasă. Figura lui aminteşte cumva de celebra imagine a lui Einstein, de om care, în miezul atâtor afaceri serioase şi la o vârstă venerabilă, îşi permite să rămână totuşi un ştrengar.

Acesta va fi ultimul sezon al lui Del Piero la Juve, a anunţat în toamnă conducerea clubului. Când colo, ce să vezi? Din ianuarie, la aproape 38 de ani, Del Piero a reînceput să marcheze, cu tuşele lui simple şi rafinate. Aşa cum se întâmplă în cazul sportivilor care, după un anume moment al carierei, se iau de piept cu propria glorie, nu se ştie până unde vor merge lucrurile. Cert este că la plecarea lui Alessandro Del Piero, Juventus ar trebui să retragă nu doar un număr de pe tricouri, ci şi una dintre dungile negre de pe piept. De douăzeci de ani, el reprezintă sensul acelei tinereţi din denumirea clubului.

Victor Piţurcă ne promite o selecţionată ofensivă. Să sperăm că n-o va realiza cu fundaşii şi cu închizătorii.

Selecţionerul declara nu demult că stilul noii echipe naţionale va fi unul ofensiv, că vom avea permanent trei oameni în careul advers. Sper că nu se referea doar la cornere, căci mai important decât numărul jucătorilor din careul advers este cel al fotbaliştilor aflaţi permanent în elan spre acea Terra Incognita. Iată-l pe Adrian Popa sprintând 75 de metri în ultimul minut al meciului Concordia – Rapid, parcă distrându-se cu nişte fotbalişti rapizi, pentru a înscrie pe lângă portar. Iată-l pe Paul Pârvulescu îndrăznind să creadă în şutul de la distanţă, căci mult mai important decât reuşita în sine a stelistului este faptul că el a încercat un procedeu în curs de dispariţie din fotbalul românesc. Iată-l pe Liviu Antal, care la puţin timp după ce înscrie un gol senzaţional din foarfecă în Cupă, zburdă pe teren în meciul cu Braşovul, unde centrează, driblează şi înscrie.

Iată-l, în fine, pe Raul Rusescu, un jucător care crede ca nimeni altul în gol, condiţie necesară pentru orice fotbalist poziţionat mai sus de centrul terenului, iar urmarea e clară: golul se lipeşte de el. Că trage de la 30 de metri, că înscrie cu capul sau după o pătrundere e mai puţin important. Vizavi de un astfel de jucător, nu întrebi pur retoric ce joacă el la echipa de club, mai degrabă te bucuri că ai la dispoziţie un om care poate fi şi mijlocaş lateral şi vârf de atac. Îi găseşti tu locul, dacă antrenorul de la club ezită ori primeşte echipa prin telefon.

Adevărul este că Victor Piţurcă sau Răzvan Lucescu au promovat mereu tineri la echipa naţională, cum se întâmplă acum cu Pintilii sau cu Chiricheş. În prima fază, căci pe măsură ce lucrurile se complicau, iar matematica şanselor devenea din ce în ce mai complexă, reapăreau încet-încet senatorii de drept şi jocul la alibi.

Anul acesta, noul suflu al fotbalului european vine din doi plămâni: Athletic Bilbao şi Napoli. Două echipe care, e drept, au probleme în apărare, pe care însă apuci să le observi de-abia după ce respectivii au înscris două-trei goluri şi se mai potolesc. Or, în ultimii ani, naţionala României a suferit de apărare cronică. Am încercat să ascundem problemele defensive prin betonare temeinică, prin jocul cu şase fundaşi şi trei închizători, plus un atacant disperat care urmărea nişte mingi degajate de coechipieri. Am neglijat astfel contraatacul, pe închizătorul creativ – aţi observat cum meciul cu Uruguayul s-a schimbat la introducerea lui Costin Lazăr, care a crescut mult sub bagheta lui Bölöni? -, până am ajuns să neglijăm chiar ideea acelui gol înscris mai mult decât adversarul, la adăpostul numărului cât mai mic de goluri primite.

Ultimele meciuri din campionat o arată: avem în România jucători care cred în gol. Important e să creadă şi în ei cineva.

P.S. Golurile lui Adrian Popa, Pârvulescu şi Liviu Antal pot fi văzute aici, aici şi aici.

P.P.S. Dacă România ar avea meci mâine, iar eu aş fi Nea Piţi, acest „11” l-aş trimite pe teren: Tătăruşanu – Papp, Chiricheş, Goian, Latovlevici – Pintilii (Bourceanu), Lazăr – Torje, Rusescu, Antal – Marica. Voi?