Un altfel de El Clasico

Ziua în care am luat prima oară contact cu tiki-taka.

Autocarul lor, de fapt o RATA ruginită, trăsese la marginea terenului nostru de joacă şi un colţ al parcului era plin cu copii de la ţară în uniforme şcolare, veniţi în excursie să viziteze magazinul Bucur Obor. Vreo cinci băieţi care nu aveau mai mult de 12 ani şutau într-o minge de 35 cam dezumflată, când am apărut noi trei, viitori fotbalişti de legendă, cu un Artex aproape nou la subraţ.

Le-am propus, cu condescendenţa specifică băieţilor de Bucureşti, să ne antrenăm cu ei pentru meciul pe care urma să-l jucăm între noi. Au rămas trei pe teren şi am început, jambiere dungate contra  pantaloni din tergal suflecaţi de două ori, „adidaşi” de la Pionierul împotriva unor pantofi rigizi şi lustruiţi, echipamente „oficiale” (eu aveam un tricou galben-negru cu mâneci lungi de la FCM Braşov) împotriva uniformelor şcolare ponosite.

Fiecare dintre noi se visa dribleur, golgheter, autor al unor şuturi imparabile. Ei, aparent, nu visau nimic: jucau fotbal. Nu sărbătoreau nicicum golurile care apăreau firesc la capătul combinaţiilor, pentru ei exista doar pasa şi deplasarea, mingea şi poarta. Când îi faultam – ei nu ne-au atins -, puneau mingea jos şi dădeau drumul la fază. Nu cred că au atins vreodată mingea cu şiretul ori cu călcâiul, iar când Artex-ul a ajuns pe genunchiul unuia dintre ei, şi-a şters grijuliu pantalonii de uniformă. Am încercat să-i supunem driblingurilor noastre imbatabile, dar fentele a la Marcel Răducanu, exersate în faţa blocului, n-au mers. Vali, care avea vreo 16 ani şi juca la juniorii lui Dinamo, avea o fiţă: în faţa adversarului, se apleca spre minge, ca şi cum urma să o aşeze cu mâna, apoi ţâşnea pe lângă adversarul nedumerit. I-a ieşit o dată, după care s-a făcut de vreo zece ori de băcănie. Dacă le dădeam „craci”, ceilalţi doi se amuzau copios pe seama victimei şi în zece secunde ne mai dădeau un gol.

Îi înţeleg, aşadar, pe adversarii Barcelonei, fotbalul ei ucide în primul rând moralul. Împotriva unui tiki-taka bine executat nu se poate face mare lucru, ai doar şansa muştei prinse în plasa de păianjen. Când mingea e la tine doar în zece la sută din timp, ea devine un obiect străin, pe care ţi-e frică să-l atingi. Dacă încerci să-i marchezi om la om, rămâi fără aer. Dacă îi aştepţi în faţa porţii, până la urmă te descâlcesc.

Ne-au bătut cu 12-1, în cam jumătate de oră, după care i-a chemat profesorul să-şi înceapă excursia. Norocul nostru: tocmai veneau şi colegii noştri de joacă, iar lor le-am spus, evident, că „le-am scos fotbalul din cap ţăranilor”. A doua zi, sau poate în următoarea, a nins, zăpada a acoperit urmele masacrului, iar până la primăvară am uitat de ceea ce mult mai târziu am aflat că se cheamă tiki-taka.

Campionii pe care îi învingem zilnic

Ce mari probleme avem dacă suntem cunoscuţi în lume doar prin trei sportivi de mult timp retraşi din activitate!

Apropiindu-se ziua naţională, e perioada în care înfloresc la tot pasul campaniile cu România. Toţi iubesc ţara în interes propriu şi te-ndeamnă să-ţi strigi motivele, pentru ca apoi să-şi trâmbiţeze succesul. Noua Daciadă este la fel de mincinoasă precum cea dintâi: hai să ne strângem cât mai mulţi şi să ne minţim că e bine.

Organizarea finalei Europa League din 2012 e tot o campanie de imagine. Şi atunci va trebui să închidem ochii şi să ne bucurăm că groparii au făcut un templu din banii noştri, printr-o risipă abil gestionată. Între două vizite la DNA, Mircea Sandu va lua loc în loja de onoare, înconjurat de edili şi de comitetele sale de încredere, guşe solemne şi găuri negre îmbrăcate la costum. Vor fi acolo toţi cei care strigă „Hoţii!” de câte ori mai fură un rezultat, cei care nu se tem atât de nivelul mercurului în sânge, cât de riscul unor depuneri de fier în zona încheieturilor, cei transformaţi peste noapte din bişniţari în onorabili investitori.

Cam atât contăm astăzi în fotbalul care contează: suntem capabili să asigurăm platoul de filmare pentru un clip cu Messi, scena pe care se va juca finala Europa League din 2012 şi un produs intern brut peste media europeană de domnişoare plăcute ochiului.  Vă daţi seama însă ce probleme de imagine şi de reprezentare avem dacă, în continuare, suntem cunoscuţi în lume doar prin trei sportivi de mult timp retraşi din activitate? Tot cu Nadia, Ilie şi Gică se vor face campanii peste douăzeci de ani? Păi, în acele vremuri, România va fi un adevărat Eden în care Adam şi Eva vor pregăti sarmale pentru turiştii veniţi din întâmplare.

Căci se investeşte continuu şi greşit în fotbal, gluma proastă a naţiunii, în timp ce pentru alte discipline se organizează o moarte asistată. Nu producem valoare, ci stropi de vâlvă. Investim prea puţin în public de sport şi prea mult în mase de oameni care să dea clic. Ne mândrim cu ceea ce ucidem, îi marginalizăm în viaţa reală pe campioni, îi promovăm doar când se mai face o campanie în care patriotismul e încărcat ca molozul în camioane.

 La finala Europa League se va vorbi în lume de România, căci ştirile trebuie să conţină locul desfăşurării acţiunii. Va fi acesta un succes? În acelaşi an, cel imediat următor, Jocurile Olimpice vor oferi adevărata măsură a faptelor noastre sportive. Acolo îi vom trimite pe marii chinuiţi ai sportului şi-i vom înjura la întoarcere că au luat doar argintul. Ei sunt marii campioni pe care îi înfrângem zilnic, oamenii care n-au stadioane, săli, saltele, echipament, apă în bazine, eroii unor campanii care nu se vor face niciodată.

Vinerea noastră neagră de fiecare zi

Acum câteva luni, când s-a luat prima oară curentul la zece seara, era ca la bombardament. Vreo trei alarme de apartament ţiuiau şi holurile blocului şiroiau de oameni cu lumânări, ca la Înviere.

Am sunat atunci la factorii iresponsabili. Prima explicaţie a fost că undeva, şi nu se ştie exact unde, cineva, şi nu se ştie exact cine, fură cabluri. Or, la câte întreruperi de curent au fost între timp la noi în bloc, respectivul îşi poate cumpăra un oraş, pe care să-l şi ilumineze. Apoi, că un „Dorel” a dat cu târnăcopul într-un nod important al reţelei. În timp, scuzele au atins un grad şi mai mare al impersonalului: „s-a petrecut o avarie serioasă, lucrăm cu toate efectivele pentru a o remedia”, de-ţi vine să-ţi ceri scuze că ai sunat şi să le duci sandvişuri cu ton celor care fac lipituri cu letconul pe traseu.

Probabil, ne-am zis, tipul dedicat a oferi electricitate blocului nostru, care freacă o baghetă de ebonită pe mâneca puloverului de lână, a fost dat afară. Ori guvernul ne pregăteşte din timp pentru sfârşitul lumii, care va veni dintr-o pană universală de curent. Sau, a opinat vecinul, e o campanie de creştere a natalităţii, fiind ştiut că, dacă nu trecem la fapte, România va avea în 2100 opt milioane de locuitori, şi aceia chinezi.

După vreo două săptămâni, ne-am adaptat. Când kilowaţii noştri se opresc pe undeva pe la Obor, ne strângem la etajul 3, lângă apartamentul lui nea Dobre, a cărui verişoară cunoaşte pe cineva la Termoeletrica S.A., şi rostim incantaţii. În lift, am amenajat două strapontine şi un kit de supravieţuire pentru o lună. Când intri în bloc, zici că eşti în catedrala din Reims. Am aşezat cutiile de scrisori cu găuricile în sus, astfel încât şirurile de lumânări să arunce lumini tremurătoare pe colecţia de tablouri electrice, împodobite ca nişte altare. Portarul nostru, nea Pamfil, preia grupurile de turişti scandinavi şi-i poartă pe traseu. Mai întâi, în fosta spălătorie, unde liliecii zăpăciţi de ciclul imprevizibil lumină/întuneric dorm deja pe orizontală. Îi duce apoi pe la madam Muşat, care deja vede în infraroşu şi poate ghici numele şi vârsta oricui. Cel mai mult le place însă în sala de gimnastică de la apartamentul 28, unde am montat dinamuri pe bicicletele medicinale. Dacă au bafta de a fi martorii sforţărilor disperate ale curentului de-a reveni printre noi, care duc la superbe efecte stroboscopice în becuri şi televizoare, nici nu le mai arde de aurore boreale.

De aceea, rugăm factorii să nu ne mai furnizeze electricitate: deja ne dor ochii şi avem ameţeli când vine lumina. Dacă vrem totuşi un pic de curent, lăsăm câteva ferestre şi uşi deschise, să se pună în mişcare eolienele.

În Dilemateca

«Adrian Georgescu, Câteva sfârşituri de lume, Colecţia Râsul lumii, Editura Humanitas, 2011. Fără să ne dea o dată precisă, acest gazetar binecunoscut din cronicile sale sportive (sper să nu vadă în această caracterizare ceva peiorativ, dă-o naibii!, nu sunt eu omul…) ne „terorizează” cu câteva finaluri ale vieţii pe Pământ, de-ţi vine să ieşi pe scara blocului şi să strigi: „Clipă, stai! Fii blândă! Pe omul ăsta lasă-l în viaţă – are vervă, are frază, are stil şi ştie să râdă!”. Sfârşitul lumii – ne-o zice cu mult curaj autorul – ar fi să ne dispară umorul». Radu Cosaşu în Dilemateca.

Mulţumesc, domnule, mulţumesc.

La Gaudeamus

Azi (miercuri), la ora 13:00, la standul Editurii Adevărul, Grigore Cartianu, Andrei Crăciun, Cristian Delcea şi Mihai Voinea lansează volumul „Teroriştii printre noi”. Mai multe informaţii aici.

Vineri, ora 16:00, la Gaudeamus, standul Editurii Nemira, se lansează romanul „Oase migratoare” de Iulian Tănase. Am avut onoarea de a-l citi, de aceea vă spun: e foarte bun. Mai multe, pe site-ul editurii.

Sâmbătă, de la 15:30, la standul Humanitas, Radu Paraschivescu lansează „Toamna decanei: un volum de convorbiri cu Antoaneta Ralian”. După aceea, la 17:30, va veni rândul lui Vlad Mixich, cu cartea „Fanaticii – portretele a 10 oameni cu vocaţie”.

Lista integrală a lansărilor Humanitas de la Gaudeamus o puteţi citi aici.