Unde se duc piloţii?

Nicicând pilotul nu pare mai viu decât la start. În miezul atâtor aparate care-l slujesc, la umbra fetelor ce-i poartă umbrela, împodobit cu logo-urile sponsorilor, a fost deseori asemuit cu un zeu. El e însă mai degrabă o potenţială victimă rituală, ascuns în ceea ce i-ar putea fi catafalc. Pilotul este mereu invizibil, o taină aflată pe cel mai scurt drum între punctele A şi B.

Fiecare centimetru pătrat de trup îi e ascuns, doar viziera căştii rămâne când şi când căscată, lăsând vederii nişte ochi privind spre nicăieri. Nu-l vedem decât la sfârşit, dacă ajunge acolo şi dacă avem răbdare să-l ascultăm, dar ce naiba să ne spună când vine din cea de-a patra dimensiune? Nici măcar din filmuleţele în care sunt prezentate mişcările tălpilor, sincronizate cu cele ale mâinilor pe volan sau de pe schimbătorul de viteze, nu-i putem înţelege meşteşugul. El pare un om-orchestră, dar e infinit mai mult, căci drumul, ploaia, vântul, temperatura sau ceilalţi îi schimbă mereu partitura. E un acrobat, dar unul care merge pe sârmă cu câte-o căldare de apă spânzurată de urechi, jonglând cu din ce în ce mai multe mingi, deasupra unei plase de siguranţă cât o batistă.

Aceşti oameni ne păcălesc continuu cu traiectoriile şi manifestările lor trase parcă la copiator, prin gesturile acelea de funcţionari cu care se decablează, cu care extrag volanul, ies din maşină şi-l aşază la loc, cu netezirea părului care urmează de fiecare dată după scoaterea căştii, cu gura de apă pe care o sorb în drum spre podium, de parcă s-ar îndrepta spre sala de şedinţe. Fac să pară totul uşor şi cursele nişte sisteme planetare funcţionând după legi precise, dar vin acele secunde în care motocicleta tresare ca ciupită de un bondar, iar cel care părea stăpân peste tot universul e aruncat în aer ca o păpuşă din câlţi. Vin acele secunde în care maşina se dezintegrează nefiresc, fragmentele strălucitoare se frâng ca nişte chipsuri, iar sute de mii de oameni pândesc un gest, unul cât de mic, de viaţă. Poate că atunci şi doar atunci se înregistrează mica lor victorie împotriva timpului, teribilul inamic pe care-l vânează constant, ştiind că niciodată nu-l vor supune, căci în acele clipe – o poate spune orice om care a asistat la un grav accident de curse -, timpul îşi suspendă activitatea şi trage cu coada ochiului către urmăritori.

Uneori mor, fără cuvinte memorabile sau gesturi de adio, întotdeauna transportaţi la spital, în mijlocul altor aparate care încearcă să-i întoarcă, numai că piloţii sunt mereu prea departe, puncte strălucitoare vibrând în interiorul unei cochilii sau pe greabănul unei motociclete, asemenea celor care se sting pe monitoarele de control.

Ziua în care nu se va întâmpla nimic

Au fost atât de multe articole despre Mircea Geoană în ultimele zile, încât e îndoielnic că însuşi Mircea Geoană le-ar fi putut citi. Au fost ziare în care absolut toate articolele de opinie erau dedicate acestui subiect. Peste două zile, nu va mai fi niciunul.

Subiectul zilei este, de fapt, hârtia de muşte pe care ziua îşi lasă leşul. Dacă vi s-ar readuce la cunoştinţă subiectul care frământa spaţiul public românesc acum şase luni, nici nu l-aţi mai recunoaşte. Întors pe toate feţele ca la radiolog, el a încetat atunci, în câteva ore, să existe, pentru că şi-a consumat tot potenţialul fascinator înainte de a fi înlocuit cu un alt nimic sunător.

Aici şi oriunde, setea de nou s-a transformat în dependenţa de noutăţi. În catalogul mondial al suferinţelor posibile, boala care urcă vertiginos în clasament nu e cancerul sau vreo formă sezonieră de gripă, ci deficitul de atenţie. Nu ne mai putem concentra la ceva mai mult de câteva secunde, aşa cum niciun subiect nu trăieşte în spaţiul public mai mult de trei zile. Încercaţi să vedeţi un film făcut în secolul trecut şi lenta intrare în poveste vă va enerva cumplit, iar degetele vor căuta imediat butonul de derulare înainte pe imagine.

De aceea visez la o zi în care, din punctul de vedere al presei, nu se va întâmpla nimic. Pentru 24 de ore, planeta şi cele 7 miliarde de suflete ale ei să circule regulamentar, cu centura pusă, prin univers, într-un misterios acord universal de încetare a focului. Dacă toată lumea e o scenă uriaşă, aşa cum spunea Shakespeare, toţi actorii să-şi joace conştiincios rolul, cortina să se ridice şi să cadă peste tot perfect, la secundă. „Avem nevoie de o ştire! Daţi-mi o ştire!”, să strige şefii de redacţie, iar ziariştii sau cum se vor mai numi ei să se năpustească asupra Internetului, în căutarea omului care să fi muşcat, undeva, un câine. Dar să nu-l găsească. După o perioadă de stupoare, site-urile şi agenţiile de presă să publice ştiri ca: „Un tip din Detroit, Michigan, a mâncat un măr”, „Plouă în Barbados”, „În judeţul Timiş e miercuri, la fel ca în întreaga ţară”, iar subiectul de forţă să fie o poveste obişnuită. „Gino Astucci (57 ani) , din Veneţia, a luat trenul şi a plecat la muncă. Pe drum, trenul nu a deraiat, el nu a fost jefuit, nici nu a simţit ciudatul imbold interior de a trage semnalul de alarmă, a ajuns la timp la serviciu, unde şi-a binemeritat banii, apoi, cu acelaşi tren, s-a întors acasă. A mâncat – pui la rotisor cu ciuperci – şi s-a culcat”.

În lume, dincolo de ceea ce credem, nu se întâmplă mare lucru. Numai dorinţa noastră de a ne umple vieţile cu diverse fleacuri şi de-a le da valoare ne face să credem că, într-adevăr, trăim.

Piţi, scoate-le zăbala!

Întinerirea echipei pe care o încearcă Victor Piţurcă e o măsură bună, dar riscul major este ca tinerii să se scufunde în acelaşi joc bătrânesc. Cum Torje reprezintă noul spirit al acestei echipe, sper ca el să fie şi un exemplu pentru ultimii veniţi, nu doar din punctul de vedere al jocului, ci şi al atitudinii sau al dorinţei de a îndrăzni.

De vreo zece ani ne luptăm pentru un prezent chinuit, până când echipele mai slab cotate ne iau suficiente puncte încât să intrăm în zona disperării. Să nu uităm însă un lucru: pe noi nu favoritele grupei ne-au lăsat acasă, ci tocmai aceste echipe teoretic mai slabe, pe care nu le-am învins. Şi nu le-am învins pentru că le-am atacat firav.

Ca o ironie a sorţii, mizăm continuu şi degeaba exact pe ceea ce-i lipseşte fotbalului românesc. Cheia de boltă a naţionalei sunt cei doi închizători, veşnic aşezaţi în linie, ca bodyguarzii de discotecă. Or, ultimul om care a stăpânit perfect acest post la echipa naţională a fost Dorinel Munteanu, în ultima parte a carierei sale. De atunci, în unsprezecele tricolor nu a mai existat un jucător cu viziune, inteligenţă şi capacitate de a lua decizii bune într-o zecime de secundă, în zona cea mai fierbinte a terenului. În fotbalul nostru, închizătorii încearcă să încurce puţin atacul advers, cu hărnicia omului care pune beţe în roate, şi de obicei operaţiunea le iese.

Nu există însă momente mai triste şi mai lipsite de viitor în jocul României decât cele care urmează după recuperarea mingii. De-abia atunci închizătorul ridică privirea, îl vede la trei metri pe colegul său de linie şi îi pasează. Urmează fie cinci triunghiuri de pase în faţa careului nostru, până ne decidem să avansăm, fie o lansare de fotbal american spre vârful ce aleargă cu limba scoasă către fundaşii adverşi mai bine poziţionaţi.

Două lucruri îi lipsesc de ani buni reprezentativei noastre: ştiinţa contraatacului, esenţială pentru o echipă predominant defensivă, şi şutul de la distanţă. Dacă Victor Piţurcă vrea o echipă rapidă, bine ar fi să dezlipească un închizător de strâmtoarea careului propriu, încurajându-l să avanseze! Costin Lazăr, care a reuşit meciuri bune în ultimul timp la PAOK Salonic, poate fi omul potrivit pentru treaba asta. Altfel, e ca şi cum i-ai pune unui cal rapid o şaretă de plumb, iar Daniel Niculae, de pildă, zburda-va degeaba ca Pegas Înaripatul spre o nouă sesiune de declaraţii de genul „Ne cerem scuze”, „Ne vom juca şansele până la capăt”, „Asta e!”.

Cum te jupoaie statul

Că tot a deschis domnul Mihai Tănăsescu discuţia despre instituţiile de control care iau cu japca, iată un binecunoscut exemplu: amenzile pentru neplata rovinietei electronice.

Unde e hoţia? Pentru aceeaşi încălcare a legii, poţi primi peste 200 de amenzi diferite, căci Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (pentru prieteni, CNADNR) şi braţul ei computerizat CESTRIN te lasă aproape şapte luni să-i foloseşti şoselele cu gropi înainte de a-ţi trimite prima amendă. De ce nu te anunţă de greşeală într-o zi, într-o săptămână, într-o lună, ci la limita expirării celor şapte luni prevăzute de lege? Simplu. Speră ca tu să persişti cât mai des în greşeală, astfel încât să te jupoaie de tot. Într-un stat corect, eşti avertizat imediat, astfel încât să nu repeţi greşeala. În România, statul te ajută să greşeşti.

Mai mult, nu plăteşti o singură amendă dacă ai uitat cândva să-ţi cumperi rovinieta. De fiecare dată, plăteşti şi preţul rovinietei pe un an întreg. Adică, 250 de RON amenda (125, dacă e achitată în termen de 48 de ore de la înştiinţare) plus 28 de euro. Numai că, într-o răsucire demnă de cei mai abili manipulatori de vorbe, cei de la CESTRIN explică: „Acei 28 de euro nu sunt contravaloarea rovinietei pe un an, ci o despăgubire pentru drumarii care au făcut acea şosea pe care ai fost suprins”. Altfel spus, pentru aceeaşi contravenţie, plăteşti şi o amendă, şi o despăgubire. De ce nu îţi iau şi maşina, să fie o amendă, o despăgubire şi o confiscare? În schimb, dacă îţi rupi maşina pe un drum care nu a fost reparat din 1972, dar pentru care ai plătit rovinietă, nu primeşti nimic.

Cetăţeanul trebuie să plătească amenda în 15 zile de la înştiinţare, dar CNADNR are parte de un termen de 14 ori mai extins să-l anunţe de existenţa ei. Ce se întâmplă însă dacă eşti plecat din ţară, răstimp în care îţi vine acasă amenda, iar tu vrei, ca un cetăţean responsabil, să o plăteşti? Afli că nu o mai poţi plăti la jumătate din valoare în 48 de ore, chiar dacă poţi dovedi că nu aveai cum să o achiţi în respectivul termen. Înţelegătoare cu timpul şi cu banii contribuabilului, legea îţi lasă însă posibilitatea de a contesta amenda în termen de 15 zile. Unde? „La judecătoria pe raza căreia a fost săvârşită contravenţia”. Adică, eşti din Sibiu, dar ai fost prins fără rovinietă în Bacău. Trebuie să te duci la Bacău să depui plângerea. Când e vorba de a-ţi lua bani, statul e informatizat, are baze de date şi funcţionează pe principii electronice. Când e însă vorba să-ţi aperi drepturile de cetăţean, sistemele computerizate sunt în fara legii.