Fotbalul, un măr viermănos

Staţi liniştiţi. Recenta licitaţie ofilită pentru drepturile TV nu reprezintă o victorie a televiziunilor şi cu atât mai puţin a telespectatorilor. E doar o mică gâlceavă între asociaţi. Piaţa nu a sancţionat un preţ umflat, pentru că aici avem de-a face cu o tumoră, iar aceasta ascultă de alte legi şi tratamente, nu de reguli ale concurenţei.

Mai crede cineva că meciurile din Liga 1 au fost obiectul tranzacţionat? Partidele din Liga 1 sunt doar ce-i zice instalatorul fetei ieşite în halat de sub duş la începutul unui film porno, un mic pretext, puţinul neimportant care trebuie să existe înainte de a se trece la fapte. Această temporară neînţelegere nu e despre şi pentru fotbal, după cum nici părţile aflate azi în dezacord nu au aproape nicio legătură cu sportul. Dacă „oamenii de fotbal” – cumplită sintagmă – sunt în marea lor majoritate nişte paraziţi ai acestui organism, posturile aşa zise de sport reprezintă purtătorii perfecţi ai bolii. Studiourile de tip „OTV fin de siecle” sunt scena pe care unii jurnalişti s-au prostituat cu demnitate, fabricându-şi scuze la metru pătrat şi cariere de telefoniste.

Ameninţarea principală care se aude din partea patronilor şi a preşedinţilor de cluburi este „nu ne daţi cât vrem, nu mai participăm la emisiunile voastre”. Nicicând această simbioză bolnavă nu a fost mai clar recunoscută şi exprimată. Pot însă aceşti tragici actori să renunţe la a mai evolua liberi şi nestingheriţi pe sticlă, când ei sunt dependenţi de micul ecran aşa cum e comatosul legat de aparatele care-l menţin în viaţă? La rândul lor, televiziunile au cumpărat până acum o iluzie, căci postul care deţine prima opţiune se poate trezi că Dragomir stabileşte drept derby Pandurii – Gaz Metan.

La starea de lucruri care există, un târg onest ar fi fost următorul: când cumpără o partidă, postul TV să primească şi exclusivitatea dejecţiilor verbale dinainte şi de după meci. Iei un Timişoara – Steaua, să fii singurul care poate difuza dialogul „spumos” dintre Iancu şi Becali şi lupta în mocirlă dintre adjuncţi. Ai luat Craiova, fâsâitul de aspersor al lui Mititelu să răsune doar în emisiunile tale. În acest sistem, cei doi telali de fotbalişti ar urma să fie nişte jolly-jokeri, putând înjura contractual pe oricine şi interveni oriunde poftesc.

Cum o mână spală pe alta şi amândouă creierul, părţile se vor împăca şi sistemul îşi va relua funcţionarea. La toamnă, vom ieşi rapid din toate competiţiile fotbalistice europene, căci aparentul măr al discordiei, fiind străbătut de o sumedenie de viermi, a căzut de mult din copac.

Molima de violenţă

Două ştiri au făcut simultan ocolul lumii. Prima: după ce un pastor iresponsabil a ars Coranul în Florida, o mulţime furioasă a linşat în Afganistan zece oameni. A doua: un puşti grăsuţ din Australia a fost transformat într-un erou al copiilor opresaţi din toată lumea, după ce a trântit zdravăn un alt ţânc care-l agresa în mod repetat.

Ambele întâmplări conţin doza necesară de violenţă pentru a putea străbate instantaneu ochiul de sticlă pe care trăiesc peste şase miliarde de oameni. Aproape zilnicele cutremure din Japonia, Grecia sau Chile sunt un frison prăpădit faţă de pagubele pe care le pot produce zgâlţâielile plăcilor tectonice din noi. Valul tsunamic vine, înghite şi se retrage în câteva secunde, cel care întunecă judecata are însă flux şi reflux: nu mai este un accident. Efectul fluturelui şi cel al bulgărelui de zăpadă care stârneşte o avalanşă sunt astăzi, graţie televiziunii şi a Internetului, suprapuse. Mai periculoasă decât iodul radioactiv de la Fukushima care colindă lumea prin apă sau prin aer, decât gripa aviară sau A(H1N1) este violenţa epidemică.

Pe forumuri, oamenii se contrazic aprig despre „cine are dreptate”. Or, deşi par separaţi de religii, distanţă şi moduri de acţiune, pastorul Terry Jones şi cei care au ucis la Mazar-i-Sharif sunt de aceeaşi parte a baricadei, oameni lipsiţi de responsabilitate, care au primit o misiune divină şi, ca urmare, cred că nu pot fi judecaţi.

Dacă în prima întâmplare avem de-a face doar cu agresori, în cea de-a doua ne găsim, deocamdată, în faţa unor victime. Anii de ştiri de la orele 5, sutele de ore televizate de wrestling şi de competiţii „Rupe-i capul!”, de descarcerări transmise în direct îşi spun peste tot cuvântul, şi nu doar în cazul copiilor bătăuşi – în aceeaşi zi, au fost arestaţi în Cişmigiu patru ţânci care se luptau folosind cuţite -, ci şi în cazul adulţilor care comentează. Acolo unde oamenii îşi dau cu părerea, este apreciată tehnica de Mixed Martial Arts a victimei, în comparaţie cu cea de karate, prea puţin eficientă, a agresorului. Unii comentatori afirmă chiar că dacă puştiul care a început conflictul îşi găsea sfârşitul cu capul zdrobit de asfalt, ar fi fost un act de justiţie.

Avalanşa de filmuleţe cu copii care se bat arată că modelul televiziunii, al martorului neimplicat şi al falsului analist, a devenit un tipar pentru toate vârstele. Tulburător este faptul că singurul lucru pe care îl fac copiii în faţa unor asemenea întâmplări este să filmeze, în timp ce se distrează copios, apoi să difuzeze imaginile pe Internet, unde cei maturi împart post factum dreptatea ca la un tribunal de război.

Întrebarea „Care este mai vinovat?” devine neesenţială în astfel de cazuri, cu adevărat importantă este întrebarea „Ce trebuia şi trebuie în continuare făcut pentru evitarea lor?”. N-o veţi întâlni în niciunul dintre mesajele postate pe forumurile site-urilor care au difuzat cele două ştiri.

Cine sunt vinovaţii?

În ordinea apariţiei: Zavoda, Dobrin, Dumitru, Balaci, Hagi, Sabău …

E ca în filmele acelea cu spargeri de bancă în care membrii bandei, după consumarea loviturii, pleacă în tăcere fiecare pe drumul său, iar în urmă rămâne o gaură mare, din care iese fum. De pildă, Mircea Sandu a domnit peste fotbalul românesc cam cât a făcut-o tizul lui zis „cel Bătrân” în Ţara Românească. Spre deosebire însă de marele înaintaş istoric, care pârjolea doar temporar teritoriul stăpânit spre a se retrage apoi tactic, liderul FRF nu se retrage, iar domeniul peste care tronează e distrus pentru mulţi ani. Problema realegerii lui Mircea Sandu în Comitetul Executiv UEFA s-a pus, din start, greşit. Naşul nu a pătruns în înaltele structuri pentru a ajuta naţionala României cu o vorbă bună ori cu un arbitru milos, iar acestea oricum ar fi fost doar false soluţii. De mulţi ani, echipa naţională există doar pentru ca Sandu să aibă o justificare pentru prezenţa în diferite comisii şi comitete.

Aşa merg lucrurile. Băieţii se strâng, antrenorul împarte maiourile galbene şi pe cele roşii pentru un joc de-a latul terenului. Ghicim câteva sfaturi, dar ele pot fi la fel de bine şi pantomimă, aidoma celor ce se petrec în cele 90 de minute oficiale. Putem trece de Bosnia doar dacă îi excomunică Papa de la Nyon şi de Luxemburg numai dacă băncile şi restaurantele lucrează în ducat peste program, iar jucătorii nu primesc liber să vină la lot. Acum, toate aceste acţiuni – că meciuri nu le putem spune – ale reprezentativei au acelaşi ecou ca anunţurile umanitare care circulă pe mail sau pe Facebook. „Răzvan este un băieţel de 42 de ani care suferă de o afecţiune ereditară: inventarea duşmanilor imaginari. Poţi şi tu să-l ajuţi donând nervi, bătăi de inimă, ani din viaţă”.

Trist e şi ce se întâmplă cu Chivu. A venit, a anunţat că s-ar putea retrage după aceste preliminarii, a plecat. Or, nu Gabriel Torje era cel indicat să-şi demonstreze în public elocinţa spastică. Omul care a apărut în mai multe reclame decât Mihaela Rădulescu şi Florin Piersic la un loc ar fi trebuit să părăsească ficţiunea băutului de bere cu suporterii-actori şi să le explice fanilor reali ce s-a întâmplat în acest ultim deceniu în care a avut banderola pe braţ.

Cum nimeni n-a fost prezent la tragerea încă unei linii peste o calificare, să conchidem: problema echipei naţionale nu e prezentul, ci trecutul. Aici trebuie să lucreze timpul care trece degeaba şi aliaţii săi din conducerea FRF: la a face uitate nu atât meciurile şi calificările de demult, cât o stare de spirit care unea tribuna şi gazonul. Adevăraţii vinovaţi sunt Dobrin, Balaci sau Hagi: ei ne-au arătat că în România se poate juca fotbal, pregătindu-ne astfel pentru un viitor care n-a sosit niciodată.