Wiki… vacs

Wikileaks reprezintă doar nivelul următor de entertainment, o combinaţie între reality-show-ul planetar şi sitcomul cu oameni politici. Iată, şi ei sunt ca noi. Angela Merkel primeşte o poreclă demnă de orice gospodină: „Teflon”. Sarkozy îl ia de guler pe ministrul rus de Externe, cu un cap mai înalt, ceea ce te face să întrebi dacă, în recentul dialog cu Băsescu, francezul nu exersa de fapt mişcările văzute la Steven Seagal. Şi tot aşa. Fiecare sucursală are cota ei de acţiune. Ca român, m-aş plânge însă de slaba reprezentare în poveste. Doar datele biometrice ale liderilor noştri interesează Casa Albă (şi, culmea!, nu e vorba de cele ale Elenei Udrea), în timp ce devăratele probleme ale naţiei (a fost ofsaid la golul al doilea al Craiovei cu Dinamo?) nu sunt tratate în documente.

Dincolo de glumă, întrebarea nu este dacă avem de-a face cu jurnalism, ci ce inaugurează cu adevărat Wikileaks. Retrocedarea adevărului? Nu, acesta a devenit o marfă livrabilă la pachet. În această epocă, jumătate de adevăr, sau un sfert, sau o sutime, nu doar că nu te eliberează, dar te bagă într-o ceaţă şi mai densă decât tăcerea. Căci ce avem acum în spaţiul public în afara unor teorii imposibil de probat, venite doar dintr-o direcţie, lucruri banale pentru cei care conduc ţări, guverne sau servicii de spionaj, dar fascinante pentru mase?

Wikileaks nu va afecta echilibrul diplomatic mondial, dar va instaura o nouă formă de hipnoză, în care dramatizarea se va face individual. Este un produs media pentru toate gusturile, cu o poveste desfăşurată pe toate meridianele, rulând pe un „Home cinema” mental. Ca în orice serial sau foileton, există mereu o presiune a lui „va urma”, o amânare a deznodământului. E şi un pic de sex, aşa cum îi stă bine oricărei poveşti de succes, şi nu cu una, ci cu două femei. Şi nu cu orice femei, ci cu suedeze (felicitări scenaristului!), dintre care una este o aprigă feministă, deci lupta de clasă – care include şi un prezervativ sfârtecat – e prezentă pe toate planurile.

Assange duce mai departe mitul fugarului etern, o combinaţie între El Fugitivo, Bin Laden şi Polanski. Până şi site-ul lui fuge din server în server, din ţară în ţară. Numelui său i se găsesc sensuri în diferite limbi moarte ori vii, din care reiese clar că este un profet al schimbării de eră. Asemenea lui Che, el va deveni efigie pentru tricouri, sper doar că prescurtarea numelui, atât de necesară pentru fixarea în memoria maselor consumatoare, nu se va concentra asupra primelor trei litere. Nu peste mult timp, Hollywood-ul democrat va face un film despre „profetul dezvăluirilor” (regia – David Fincher, în rolul principal – Jude Law). La festivitatea în care „Wikileaks. The movie” va primi 14 premii Oscar, însuşi Assange va ţine un discurs pe ecran, live, dintr-un loc ce nu poate fi dezvăluit din considerente de securitate, apoi revoluţia se va amâna pentru următorul sezon.

Stimate domnule Galileo Galilei,

… cu părere de rău vă înştiinţăm că cererea dvs. de finanţare intitulată Propunere de realizare a unui aparat de privit la distanţă, mai scurt TELESCOP, nu a putut fi aprobată de către Comisia de Cercetare – Dezvoltare – Inovare a Serenissimei Republici Veneţiene. Neacceptarea la finanţare a propunerii dvs. se datorează următoarelor motive, expuse în cele ce urmează …”.

 În Dilema.

Clasa a V-a se întoarce

Problema 1. Să se arate că suma resturilor împărţirii unui număr oarecare abc la a, b şi respectiv c nu poate fi 23.

Problema 2. Un casier are numai monede de 3 lei şi de 5 lei. Poate el să plătească orice sumă de bani, număr natural, mai mare sau egală cu 8 lei?

Problema 3. În 72 ferme sunt 2627 păsări. Să se arate că, dacă în fiecare fermă sunt păsări, atunci există cel puţin două ferme cu acelaşi număr de păsări.

Problema 4. Dacă împărţim numărul natural a la 6 obţinem restul 5, iar dacă îl împărţim la 4 restul 3. Să se arate că cel puţin unul dintre câturi este impar.

Problema 5. Două persoane joacă următorul joc: pe o tablă se află numărul 1. La o primă mişcare se poate adăuga la numărul 1 orice număr de la 5 la 9. Jocul continuă în acelaşi mod. Câştigă jucătorul care ajunge primul la 2008. Care dintre cei doi jucători câştigă?

Problema 6. Demonstraţi conjectura lui Poincaré.

Blestemul Tiki-taka

Înregistrarea partidei FC Barcelona – Real Madrid din 29 noiembrie 2010 poate fi aşezată într-o sondă spaţială, aşa cum pe Voyager se află un disc cu fragmente sonore din Beethoven, Bach, Stravinsky, Mozart şi Chuck Berry. Într-un nou act de PR la nivel cosmic, le-am putea prezenta vecinilor cu adevărat galactici efectele unei stări de graţie pe care o părticică a omenirii a traversat-o, nicidecum o caracteristică a întregului.

În jocul Barcelonei nu e vorba de magie. Mingea este mereu vizibilă pe scenă, ca o mănuşă bătută în cuie de poarta adversarului. Mulţi îi zic circ şi nu greşesc decât prin aceea că-i dau cuvântului o conotaţie răutăcioasă. Circul taman asta înseamnă: o întreprindere riscantă, îmbrăcată în haine hazlii şi desfăşurată sub ochii tăi. E ca în filmele în care o bandă dă spargere într-o bancă: ştii planul, că vor săpa un tunel şi că hoţii vor dispărea cu banii prin canalizare, la fel cum ştii primele măsuri din Simfonia Destinului sau că Messi pătrunde mereu pe interior. Şi ce dacă? Aceste lucruri nu încetează nici să ne surprindă, nici să ne placă.

Identitate. Până la urmă, despre asta e vorba. Într-un prezent în care se caută ca toţi să fim la fel, ei sunt altfel. Asta înseamnă, de fapt, unicitatea: nu capacitatea avatarului tău de a vinde orice, de la şampon antimătreaţă până la ulei de maşină, ci ca tu să fii inimitabil. Din punct de vedere comercial, figurile lui Xavi şi Iniesta sunt mai potrivite pentru afişele cu „Wanted” decât pentru reclame. Ce să cumpere clientul? Cele 110 pase ale lui Xavi (vezi foto) din cele 87 minute în care a jucat, un fel de „Prinde-mă dacă poţi”? FC Barcelona e o echipă subversivă, care ronţăie circuitele şi nervii celuilalt, care ironizează, care dă senzaţia ucigaşă că nici măcar nu-şi propune să dea gol. Este, evident, o iluzie, muşcătura vine pînă la urmă, dar fotbalul premergător creează acea abundenţă liniştită, acea bucurie relaxată care nu mai seamănă cu o activitate având un scop, ci cu jocul.

Până şi ciuda copilărească a adversarilor devine cumva firească. Te uiţi la Sergio Ramos şi, cu toată brutalitatea reacţiilor sale, cumva îl înţelegi. Adică, el a făcut parte din angrenaj, a luat un titlu european şi unul mondial alături de adversari, totuşi constată că a fost doar un şurubel. Barcelona – cu fotbalul ei care nu doar că te înfrânge, dar te şi anulează – te poate duce la nebunie.

Există însă indivizi aflaţi într-un pericol mai mare decât adversarii lui Messi&Co. Sunt cei care vor încerca să joace Tiki-taka: ei se vor face singuri şi cu desăvârşire de râs. Barcelona nu a lansat o modă, ci un blestem, acela de a te face să crezi că poţi şi tu.