Fiecare probă atletică are o proiecţie în lumea obişnuită, un act omenesc din care a luat cândva naştere. În cazul săriturii cu prăjina, totul a pornit din trecerea peste canalele inundate sau dintr-o metodă ingenioasă a gondolierilor de a ajunge în bărci fără a se uda. În acest sport, un salt efectuat mai degrabă în lungime s-a transformat însă într-o ascensiune.
La început, pare un turnir fără cal şi armură. Vedem un om care se avântă cu o lance în braţe, accelerând pe măsura înaintării, dar ia-l pe adversar de unde nu-i! Va trebui să aşteptăm ca lancea să se arcuiască, lipindu-l pe îndrăzneţ cu tălpile de cer, pentru a vedea că el luptă, de fapt, împotriva sieşi, căci propria greutate e cea care trebuie anulată.
În acest asalt, urmează o firimitură de timp în care săritorul rămâne nemişcat, ca o săgeată în arcul încordat al prăjinii. Pare etern, pentru ca, imediat după aceea, să pară ridicol, ca un zeu surprins cu zgăibăracele în sus. Vine despărţirea de prăjină – la fel de încărcată de dramatism precum cele petrecute în gări, chiar dacă nu e timp pentru fluturatul batistelor -, în paralel cu efortul răsucirii prin aer şi de curbare a trupului pe lângă ştachetă. Şi iar vine o scurtă încremenire. Toţi acei metri alergaţi anterior – zeci – şi cei cinci-şase smulşi gravitaţiei pot deveni aici inutili dacă doar un pic din om atinge ştacheta. Ce-a fost până acum efort grandios şi vizibil, alergare şi încordare, atât a sportivului, cât şi a băţului, poate fi dejucat de o biată cută a echipamentului, de un fir de păr, poate şi de un gând. Descensiunea acestui alpinist al aerului e şi ea interesantă. În acea secundă, în aer fiind, îl vezi cum îşi începe deja manifestarea, agitându-şi bucuros membrele ca o muscă picată în lapte sau ducându-şi necăjit mâinile spre cap.
Pe cât de inutil este saltul cu prăjina, pe atât e de frumos, ceea ce ne poate conduce spre nebuneasca idee că, în paralel cu sportul, ar fi şi un pic de artă. Avem un om şi un obiect într-o uniune veşnic tensionată, pe care doar westernurile o tratau cuviincios, prin imaginea pistolarului. Singura diferenţă ar fi că, aici, omul e proiectilul. În rest, sunt convins că săritorii îşi îngrijesc singuri prăjinile, că le vorbesc înaintea concursurilor, că-şi scrijelesc pe ele palmaresurile, ca pe paturile de puşcă.
E mereu ceva palpitant în acest sport extrem de repetitiv. Peste o mie de ani, materialul din care e făcută prăjina va fi altul, nu garantăm nici pentru materialul din care va fi tocmit omul, dar se va sări la fel. Un sportiv, o combinaţie între Don Quijote şi Sisif, se va năpusti către un obstacol, a cărui înălţime, culmea vanităţii şi a îndrăznelii umane!, de la un moment încolo chiar el o stabileşte.
