Ce sport oferă, am zice, atât de puţine spectatorului, doar câteva secunde de vânturare a maşinii prin faţa ochilor? E doar o aparenţă. Pentru a vedea cât mai multe treceri,  spectatorul se transformă într-un navigator care, cu harta traseului şi cu orarul cursei în mână, poartă propria călătorie. Calcul, explorare, aşteptare, participare, iată succesiunea etapelor şi a stărilor sale, din care nu poate lipsi inconştienţa sau riscul.

Uneori, se trânteşte după o săritoare, astfel ca maşina să plutească peste el. La San Remo, mulţi stau aşezaţi ca la picnic pe parapetele de pe marginea traseului îngust. În Argentina, erou e cel care atinge oglinda retrovizoare, în Catalunyia cel ce se retrage ultimul din calea maşinii. În Grecia, e o onoare să fii împachetat în tromba de praf. Sunt aceleaşi etape ca în cazul unui concert rock: maşina se anunţă prin zgomot ori prin praful ridicat în depărtare, vuieşte printre nişte spectatori în delir, apoi, la sfîrşit, şampania erupe din sticle ca un joc de artificii.

De aceea, televiziunea nu poate decât să îndepărteze acest sport de privitor şi să-l sărăcească, în ciuda filmărilor din elicopter şi a camerelor plasate în habitaclu. În cazul unui raliu, a vedea nu ajunge: trebuie să auzi, să miroşi, să pipăi, să-ţi simţi pielea zbârlindu-se, să urli şi să-i încurajezi pe piloţi. Iar aici apare un alt specific: toţi piloţii sunt îndemnaţi să accelereze, întrucât şi cei de pe margine, şi cei din maşini înfruntă acelaşi adversar. „Recunoaştem în persoana unui pilot de curse pe cel care triumfă asupra unui inamic mult mai subtil: timpul”, scria Roland Barthes în 1960.

Un singur lucru reuşesc aceste camere-spion din maşină: să ne transporte într-un loc în care viteza, ca stare limită a fiinţei, este trăită calm, o scenă ce aminteşte de orice sufragerie din lumea aceasta, unde doi oameni privesc la televizor. Chiar şi dictarea monotonă a copilotului seamănă cu o sporovăială, în timp ce, în afara cochiliei de metal şi sticlă, lumea se răsuceşte, se zbate, se răstoarnă.

Apoi, fireşte, raliul nu are depăşiri, iar depăşirea reprezintă în sporturile cu motor ceea ce e driblingul în fotbal: duelul direct, momentul de supremă raportare individuală. Această lipsă a celuilalt, care ar trebui să deposedeze raliurile de orice şansă a spectacolului, le propulsează de fapt spre sensul final al curselor de maşini. Urmărind continuu un adversar intangibil, omul rămâne, ca într-o navetă spaţială, singur în tunelul vitezei. Un pilot de raliuri este un om care fuge de moarte, mai rapid şi mai singur decât ceilalţi, de multe ori năpustindu-se chiar către ea.