Naziştii la frizer

“În vara lui 1940, un Mercedes imens a oprit în faţa frizeriei mele de pe Königstrasse 127, iar apoi a intrat Hitler.

– Vreau doar un aranjat uşor, mi-a spus el, şi să nu iei prea mult din creştet.

I-am explicat că trebuie să mai aştepte puţin, pentru că Ribbentrop era înaintea lui. Hitler mi-a spus că se grăbea şi l-a întrebat pe Ribbentrop dacă putea să-l lase pe el primul, dar Ribbentrop a fost de urgenţă transferat în Afrika Korps, astfel încât Hitler a putut să se tundă. Astfel de rivalităţi erau constante.  Odată, Göring a aranjat ca Heydrich să fie reţinut de forţele de poliţie sub acuzaţii false, numai ca să primească el scaunul de la fereastră. Göring era un tip dezmăţat şi se întâmpla adeseori să stea pe căluţul de jucărie în timp ce-l tundeam. Liderii nazişti erau deranjaţi de chestia asta, dar nu puteau face nimic. Într-o zi, Hess l-a provocat:

– Astăzi vreau eu căluţul, Herr Feldmareşal, i-a spus el.

– Imposibil. L-am rezervat, a ripostat Göring.

– Am ordin direct de la Führer. Am permisiunea să stau pe căluţ până mă tund.”

Fragmentul face parte din povestirea „Memoriile lui Schmeed” (autobiografia fictivă a frizerului lui Hitler), un capitol din cartea „Apărarea invocă nebunia”, a lui Woody Allen (preţ, 26,61 RON). Dacă nu aţi citit primul volum („Anarhie pură”, apărut tot în colecţia „Râsul Lumii”), vă sfătuiesc să le luaţi pe ambele. Sunt excepţionale.

Cartea se va lansa duminică la Bookfest, începând cu ora 13:00 – alături de o altă noutate din „Râsul Lumii”, culegerea lui Stephen Arnott, „Antologia proverbelor ciudate”, în traducerea lui Radu Paraschivescu -, dar toate se găsesc deja la standul Humanitas de la Bookfest.

Faţa nevăzută a lui Gregoire

“ … În 1991, s-a prezentat la redacţia «Expres Magazin» şi a anunţat, fără să clipească: «Sunt Cartianu, student la TCM, şi vreau să scriu editoriale!». A fost întâmpinat cu un surâs de redactorul-şef adjunct de atunci, uimit de tupeul băiatului cu privire de acvilă. «Ale lui Ion Cristoiu nu sunt bune?», a întrebat ziaristul, privindu-l atent peste lentilele ochelarilor dreptunghiulari. «Nu sunt rele, dar cred că e nevoie şi de altele», a replicat, senin, Cartianu …”.

Un articol al lui Alin Paicu despre Grigore Cartianu, care a lansat ieri la Bookfest cartea „Sfârşitul Ceauşeştilor”.

Naţionala fără ţară

Fără stadion, dispunând de un colorit care ar putea stârni invidia unui cameleon, echipa naţională pare o datorie publică moştenită de la guvern la guvern. Pierdem, câştigăm în amicale, negustori de scuze şi de acuze ne numim.

Probabil că greşim alăturând mereu naţionala lui Chivu de cea a lui Hagi. O comparaţie mai potrivită ar trebui făcută, cred, cu selecţionata Sloveniei, pe durata ultimului deceniu. Vorbim despre o ţară pe care, dacă nu ai GPS-ul bine reglat, o poţi rata pe şosea, cu o populaţie de două milioane, mai mică aşadar decât cea a Bucureştiului. Vorbim despre o echipă în care cel mai cunoscut jucător nu e câştigător al Ligii Campionilor, ci evoluează la FC Köln. Totuşi, în 2000 slovenii i-au lăsat acasă pe ucraineni, doi ani mai târziu pe noi, acum pe ruşi. În grupă, au terminat înaintea Cehiei, Irlandei de Nord şi a Poloniei. Iată nişte oameni care scot mai mereu capul afară ca Bugs Bunny, când nu te aştepţi, în timp ce noi săpăm interminabile canale subterane printre explicaţii. Iată o echipă care îşi onorează condiţia de „runner-up”, fără prea multe şanse pentru locul întâi din grupă, dar care până la urmă îşi atinge obiectivul.

Selecţionerul are dreptate. Nu mai reprezentăm de mult o forţă în fotbal, fiind plasaţi doar conjunctural în urna a doua, în dreptul orificiului de scurgere spre cea de-a treia. Adevărat, presa sportivă e penibilă în multe momente, când chiar selecţionerul o supraevaluează cu doi bani. Dar nu asta contează în primul rând. Important e soclul echipei naţionale: publicul. Nu de campanii în genul „Fii într-o culoare pentru echipa naţională” este nevoie. Nici măcar negrul nu ar fi cel mai potrivit, pentru că doliul presupune durere şi regret, iar oamenii primesc astăzi veştile despre rezultatele tricolorilor ca despre trecerea în nefiinţă a unei mătuşi pe care nu au cunoscut-o niciodată.

Peste câteva luni, când vuvuzelele vor fi tăcut, ne vom regăsi la începutul altor preliminarii. Ca suporter al echipei naţionale, aş vrea să văd că n-am înlocuit grimasa de om veşnic mestecând o lămâie a lui Piţi cu rictusul de copil acuzat pe nedrept că a spart un geam al lui Răzvan. Aş vrea să văd jucători intrând pe teren având pe figură măcar ceva din expresia de hotărâre bărbătească de neclintit a lui Steven Gerrard. Astfel, când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.