Ce ni se pregăteşte

·                  Mutarea „Lupoaicei” în piaţa Sfântul Gheorghe, până acum cea mai spectaculoasă realizare din mandatul primarului Oprescu, e parte a unui program de amploare care constă în montarea în multe zone din Capitală a unor statui vii reprezentând câini vagabonzi.

·                  După ce a vizitat viaductele din zona Basarab, primarul Romei a apreciat şi calitatea noilor ruine antice din Bucureşti.

·                  Cazul şpăgii cerute la vamă celor de la ACDC este de fapt primul pas în impozitarea formaţiilor care concertează în ţara noastră. Pentru prevenirea evaziunii fiscale, măsura va fi aplicată în viitor la intrarea în ţară, deci fanii Metallica, Megadeth … etc. sunt atenţionaţi că respectivele trupe vor cânta „a capella”.

·                  „Drumurile se strică din cauza circulaţiei şi a iernii”, a declarat ministrul Transporturilor, Radu Berceanu. Pentru evitarea acestor probleme, guvernul pregăteşte un proiect pentru intrarea României în hibernare. Totul va îngheţa, cu excepţia taxelor şi a miniştrilor deja criogenizaţi în posturi, iar în cursul acestei perioade va fi introdus şi impozitul pe fulgul de nea.

·                  Surse apropiate preşedinţiei anunţă că dispariţia din ultimele zile a lui Emil Boc este motivată de lucrările de schimbare a bateriilor la telecomanda aflată la Palatul Cotroceni.

·                  După analizarea ofertelor privind achiziţiile de automobile, Hidroelectrica Curtea de Argeş anunţă că a ales varianta optimă, cu care va lua startul în sezonul următor în Formula 1.

·                  Potrivit unui sondaj, din ce în ce mai mulţi români acuză o stare de mahmureală după ultimele alegeri, la care „am fost, probabil, sub influenţa băuturilor alcoolice”.

·                  Pentru evitarea confuziilor la următoarele remanieri, „Guvernul Boc n”, unde n tinde către infinit, ar putea beneficia de denumiri împrumutate din lumea parfumurilor – „Boc, aroma şomajului” („L’aire de chomage … par Bocque”, cum scrie un cititor de la Adevărul :) ) – sau din cinematografia americană – „Boc contraatacă pensiile”.

·                  Trustul Intact îl va invita pe premier la o ediţie aniversară a emisiunii „Gheorghe”. Toate decorurile vor fi reproduse exact, cu excepţia nivelului superior al studioului, care va fi înălţat cu câţiva metri.

Să înceapă!

Un Mondial fără echipa României este o decepţie, dar ne oferă şi un straniu motiv de relaxare. Dacă te concentrezi prea mult asupra unei anumite zone dintr-un tablou, niciodată nu-i vei descoperi întreaga frumuseţe. Şi, slavă Domnului!, naţionala ne-a permis în ultimii ani să urmărim degajaţi aceste turnee finale.

Dacă ne analizăm pe noi şi nu pe participanţi, constatăm un lucru ciudat: Mondialul deja a început. Este etapa în care fiecare îşi caută favoritele, dacă nu are deja una implantată în inimă. Personal, de-abia aştept să văd la lucru Ghana, Camerunul şi Coasta de Fildeş, şi nu doar pentru Essien, respectiv Eto’o şi Drogba, sunt curios în legătură cu reprezentativele Coreei de Nord, a statului Chile şi a Hondurasului, pariez deja fără miză că Statele Unite vor fi marea surpriză a competiţiei sau, de ce nu?, Algeria. Ţin pumnii Serbiei veşnic nepieritoare, Argentinei, Angliei şi Spaniei, căci Brazilia se descurcă şi singură. Îmi pare rău de mereu frumoasa Olandă, care dă constant mari fotbalişti după ce secole la rând a dat mari pictori, dar inima are doar patru încăperi.

Un Campionat Mondial e ca o beţie, numai că, pe măsura trecerii timpului, ţii minte doar paharele din urmă. Va fi vreme, în anii următori, să ne amintim partidele dintre echipele mari, finala, poate chiar semifinalele. Mai frumoasă e totuşi faza grupelor, a începutului lin, cînd întreaga planetă e acolo, când iei fotbal în doze zilnice, ca pe un tratament, „Uau! Se termină Coreea de Sud – Grecia, în mai puţin de-o oră începe Argentina – Nigeria”, când încă nu există nici certitudini, nici eşecuri ireparabile. Vine apoi rândul al doilea de meciuri, după care lucrurile se mută puţin pe teritoriul calculelor, „dacă Mexic bate Uruguay, Africa de Sud trebuie să facă egal cu Franţa pentru ca …”, apoi sentinţa e data de runda a treia a grupelor.

Deja simt dezamăgirea care mă va cuprinde în prima zi de pauză, când voi fi uitat că nu sunt meciuri şi voi deschide nerăbdător televizorul. Mi-e dor de Maradona, Capello, Lippi, Queiroz, un pic chiar şi de Rehhagel. De-abia aştept imagini cu suporteri dotaţi cu peruci, mânuţe care aplaudă, cutii de bere care duc prin conducte străvezii spre gura purtătorului, oameni săltând în lumina soarelui, nu a nocturnei. Ce mai încolo şi încoace? Să înceapă odată!

Invitaţii de profesie

Cei mai mulţi dintre noii înţelepţi TV reprezintă o combinaţie între cabotini şi vitralii ale micului ecran. Deşi par a avea pricepere universală, excelează într-un singur domeniu: mediocritatea ţanţoşă. Întrebaţi despre orice, de la chirurgie cardiovasculară până la politici fiscale, de la fotbal până la agricultură, vor găsi răspunsuri prompte şi vor da sfaturi precise. Doar „nu ştiu”, „nu mă pricep”, „chestiunea mă depăşeşte” nu vor spune niciodată.

E greu să fii o medie a publicului care te urmăreşte; trebuie să-i spui omului din fotoliu nu adevărul, ci exact ce aşteaptă să audă pentru a-şi confirma o părere pe care, de altfel, tot tu i-ai format-o. Trebuie să sculptezi sarcofage cu limba, să simulezi, prin grimase preocupate şi priviri încărcate de energie, aflarea într-o stare de graţie a discursului. Să mănânci rahat folosind cuțitul și furculița, cu aerul că-i o delicatesă. În această baltă de pixeli, important e să înoţi fără să faci stropi, scoţând din gură, cu aerul că ai spus totul, şiruri de vorbe, ca panglicile nesfârşite ale clovnilor.

Aceşti lideri de idei tocmai idei nu au, pentru că de fapt îşi vând acolo, ca la teleshopping, propria imagine. Sunt elementele active ale unui sistem care, la adăpostul obişnuinţei că nu spune mare lucru, poate să-şi permită să spună orice. Instituţia invitatului de profesie a girat competent cea mai mare fraudă din mass-media: adormirea, câte puţin în fiecare seară, a conştiinţei publice.

Zâmbetul rămâne acasă

Ronaldinho nu va fi la Mondiale. Dunga a ales. Pot înţelege de ce Pato şi Diego nu sunt pe lista lui şi chiar accepta că senzaţionalii Neymar şi Paulo Henrique de Lima „Ganso”, de la Santos, nu au experienţă. Pe Dinho l-am văzut însă acum două săptămâni învingând „Bătrâna Doamnă” aproape de unul singur. Părea acelaşi jucător care, jucând la Barcelona, i-a făcut în 2005, după două goluri înscrise Realului, pe spectatorii de pe Bernabeu să-l aplaude în picioare. Unic, imprevizibil, scânteietor, cu driblingurile lui imposibil de reprodus, cu fuga de vulpe printre câini, din care, la un moment dat, rămâne în urmă doar fluturarea codiţei.

Ştiu, Dunga este un om competent, numit în postul lui, care îşi asumă răspunderea. Aşa e însă şi premierul nostru, de pildă. Dacă va plăti, o va face la un curs de schimb mincinos. Păreri de rău şi explicaţii pentru acţiuni imposibil de reparat. Brazilia e o ţară care nu-şi mai aparţine: ca orice producător de frumos, fructele şi viermii săi sunt ale tuturor. În fotbal, nu e un fals miracol FMI, ci principalul tezaur de frumuseţe al acestui sport. Acolo ne uităm când aşteptăm neaşteptatul. Brazilia e ceea ce găseşti sub pomul de Crăciun şi nu cred că şi-a dorit cineva, în copilărie, set Rotring sau calculator care să extragă rapid şi precis radicalul. Primul lucru pe care Dunga trebuia să-l ştie e că nu antrenează o echipă, ci dirijează un vis.

În acest supermarket cu valori bine repartizate pe raioane, nu putem decât, asemenea copiilor, să ne trântim pe spate şi să batem din picioare. Argumente vor exista întotdeauna, bazate pe randament, eficienţa muncii, mijlocaşi care vin în sprijinul propriei apărări, oameni care pontează. Gilberto Silva, Felipe Melo, Ramires, Elano, Kaka, Baptista, Kleberson, Josue. Buni fotbalişti, unii chiar foarte buni. Niciunul nu e însă Ronaldinho, fără de care un campionat mondial e ca o zi de naştere sărbătorită cu nasul în caietul de teme.

Poate că la fiecare astfel de competiţie ar trebui să participe şi o echipă a excluşilor, precum Dobrin şi Cantona, care să-i reprezinte pe cei lăsaţi afară, oameni care să nu vină în primul rând să câştige, ci să încânte şi să se bucure. Cât despre Carlos Caetano Bledorn Verri, zis „Dunga”, îi doresc să ajungă în finală şi acolo să aibă nevoie de un om care să-i întoarcă meciul, iar acesta să fie departe.