Patru studente de la Harvard, scrie Anglofilul, au creat o minge de fotbal care, graţie unui dispozitiv interior, înmagazinează energia cinetică, transformând-o apoi în lumină electrică. Astfel, o jumătate de oră de meci înseamnă aproximativ 3 ore de funcţionare a unui bec.

Aici, realitatea funcţionează mai bine decât orice metaforă: mingea este un generator. Obiectul lovit, pasat, respins, şutat undeva în afara casei se întoarce cuminte, mai pe seară, ca un animal domestic de la păscut, între patru pereţi. Aşezat pe masă şi cuplat la un bec, mirabila minge, asemenea lui Dumnezeu, va crea şi va dărui lumină. Dacă am putea capta şi toate emoţiile unei finale de Liga Campionilor sau de campionat mondial ar genera, pariez, mai mult curent decât o hidrocentrală. Aştept “mingea-inimă”, care să înmagazineze pulsaţii cât pentru o viaţă de suporter, cu palpitaţii la marile ocazii, transplantabilă la cerere, după un derby cu prelungiri şi lovituri de la 11 metri.

Schema de funcţionare a business-ului e la fel de simplă precum modelul circuitului electric pe care l-am învăţat la fizică în clasa a zecea, când, chinuiţi de culegerea lui Hristev, desenam un dreptunghi, cu corp de iluminat şi întrerupător pe el, apoi nu mai era nevoie decât de un sens, figurat printr-o săgeată. Africanii nepermiţându-şi să cumpere un astfel de obiect high-tech, fabricanţii au decis să procedeze astfel: pentru fiecare minge vândută în Vest, producătorul sOccket va dona o “fotbalocentrală” unei comunităţi sărace. Iată, aşadar, motivaţiile înlănţuite, atât pentru a şuta într-o minge, cât şi pentru a o cumpăra. Iată şi ce poate face jocul din noi: nişte iluminaţi întru fotbal.

Demult, străbătând partea de nord-vest a Africii în cadrul unei expediţii, am ajuns într-un sat unde – puteai auzi şi vedea de la un kilometru – se juca un meci de fotbal. Pe măsură ce coborai un deal prăfos, apropiindu-te de teren, descopereai din ce în ce mai multe detalii, ce nume de fotbalişti erau scrise pe tricourile copiilor, din ce erau făcute barele porţilor şi, finalmente, că obiectul în jurul căruia era construită atâta nebunie era spart. Brusc, două cămăruţe ale inimii îţi erau inundate de tristeţe, celelalte de bucurie, pentru că ambele sentimente erau prezente acolo.

Copilăria e ţara care şade ghemuită înăuntrul mingii. Nu mai putem ajunge la ea : a rămas în sferele ce şi-au dat ultima suflare şi pe care le-am aruncat demult. Doar copiii săraci se mai roagă la ele, ca la nişte zei mititei ce se ascund printre cupole prăbuşite.