La CM’82, brazilienii aveau nevoie de un egal pentru a juca în semifinale. Egalul nu făcea însă parte din lumea lor.

În acel iunie 1982, Bucureştiul arăta ca un obraz ţepos, antenele ieşiseră prin toţi porii blocurilor pentru a recupera bucuria fotbalului de la bulgari, aşa cum bănăţenii şi oltenii îl luau de la sârbi, iar ardelenii de la unguri. Erau de toate formele şi dimensiunile, plante exotice de metal cu tulpini drepte sau curbate, cu ţepi ascuţiţi ori cu frunze rotunde ca farfuria, ca şi cum, la fel ca şi în fotbal, ar mai fi fost loc în domeniul captării undelor şi pentru ceva imaginaţie.

Imediat ce tata a terminat de fixat cercul de metal pe balcon, pe bucla lui au început să vină, trecând dinspre Moşilor către Colentina, sumedenie de purici. Rotind-o ca pe un radar, roiurile căpătau contururi şi o anume profunzime, asemenea viselor din care, a doua zi, abia dacă-ţi mai aminteşti ceva, dar atunci, în momentul vizitei, sunt pregnante şi vii.

Dintre nălucile acelei veri, fiecare echipă a avut ceva de oferit. Germania şi Franţa au dat partida de neuitat, Polonia tuşa de sensibilitate, Italia golgheterul. Fotbal adevărat însă a jucat doar Brazilia. Această echipă va rămîne veşnic nepremiată şi nepieptănată, ca o bandă de guerilleros coborâtă din munţi pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a se reîntoarce în eternitate. Era ca şi cum printre rufele aurii întinse la uscat bătea vântul, iar ele se mişcau la unison, mânecile vibrând alături de gulere, cracii pantalonilor împletindu-se cu poalele hainelor, batistele încurcându-se prin ciorapi. Nu era doar fotbal, era o risipă de fotbal, un desfrâu.

Totuşi, „auriverzii” erau diferiţi şi lesne de deosebit, chiar numele lor striga asta, prin accentele ce le decorau. Socrates cel lung ca ziua de iulie avea o vocală galonată de o pasăre din înalt, la fel Junior şi Eder, peste cel de-al doilea „a” al lui Falcao trecea o omidă, iar „e”-ul secund al lui Tele Santana purta căciuliţă, să nu-l tragă curentul. Dulcele sufix portughez de alint îi termina pe unii ca pe mirodenii, cum ar fi acel Serginho care îşi permitea să rateze cât un tun cu ţeava scufundată în lichior.

Au dat cincisprezece goluri de o frumuseţe inimaginabilă, cu desfăşurare de film poliţist, care te ţineau cu răsuflarea tăiată, încercând să ghiceşti cine va fi „criminalul”. Prin antena neoxidată a memoriei văd „călcâie” parcă însiropate şi pase de câţiva metri cu exteriorul, pe Falcao inundat de bucuria golului, venind spre cameră cu freza lui de om proaspăt trezit din somn, pe Zico arătîndu-i arbitrului tricoul rupt – iar sub harta de ţară atunci inventată sclipea, ca un minereu, pielea -, pe  fundaşul Junior răzând obrajii mingii ca un bărbier. Paradoxal, cea mai frumoasă echipă de fotbal nu practica driblingul ca pe un viciu, arta ei era ţesătoria, jocul din prima, strîngerea unei plase ca de păianjen peste adversar, legarea lui la stâlp, urmând ca dansurile şi fumul dulce să-şi facă efectul.

Atunci, brazilienii aveau nevoie de un egal cu Italia spre a juca în semifinale. Tele Santana îşi putea zăgăzui fluviul auriverde, îmblânzind imprevizibilele-i răsuciri şi bulboane pentru a produce curent electric, dar, spre gloria lui, a ales să n-o facă. Apoi, când fotbalul s-a scurs din antene şi televizoare pe maidane, şi-a regăsit campioana de drept. Zile, luni şi chiar ani de zile după aceea, prea puţini voiau să fie Rossi, în schimb toate echipele multicolore de purici gemeau de „Socrates”, „Zico” şi „Falcao”.

Ar fi ca şi cum un rege, Gerrard Magnificul, i-ar acorda unui alt suveran adăpost la curtea Sa.

De câte ori îl văd încălzindu-se pe marginea terenului, prin minutul 75 al unui meci, îmi imaginez că, nu cu mult timp în urmă, curăţa cartofi într-o bucătărie din subsolul clubului şi, aflând că este nevoie de el, a pus şorţul deoparte şi s-a echipat pe o scară întunecoasă. Mă gândesc că Raul ar face orice pentru Real Madrid, dacă şi cei patru fii ai săi sunt numiţi după câte un jucător emblematic al acestui club.

Fotbalistul care în toată cariera sa de profesionist nu a primit un cartonaş roşu vede acum unul din partea propriului club, căruia i-a fost fidel mereu. Desigur, nu i se spune în faţă „Nu mai ai loc”, ci, în calda tradiţie corporatistă, i se dă de înţeles că „Postul pe care dumneavoastră evoluaţi e fost desfiinţat”. Şi nu e vorba de locul în aşezarea din teren – pentru că Raul ar putea juca oriunde în ofensivă: extremă, vîrf sau în spatele vîrfurilor -, ci mai degrabă, e vorba de postul de „simbol”.

Mi-l amintesc pe Baresi ţinut la AC Milan până la 37 de ani în teren, când marele Franco a simţit că nu mai poate şi s-a retras. Sau de Paolo Maldini, care a spus adio în 2009, la 40 de ani. La celălalt „diavol”, Giggs (36 de ani) şi Scholes (35) joacă încă, cu contracte prelungite. În acelaşi timp, la doar 32 de ani, recordmanul golurilor înscrise pentru clubul madrilen n-a mai avut loc în echipa de start nici într-o treime dintre meciurile disputate în acest sezon.

Sunt, desigur, scheme de cucerire ale Universului care îl exclud, deşi „galacticii” n-au mai prins cam de multişor o semifinală nu într-o competiţie desfăşurată pe undeva pe la marginea Căii Lactee, ci chiar aici, pe Pămînt: Liga Campionilor. Da, pentru al cincilea an consecutiv, Real Madrid e clubul cu cele mai mari încasări din lume, 400 milioane de euro în sezonul trecut, însă pare mai degrabă toana unui băieţel de patru ani de a nu mai da drumul din mână unor abţibilduri, decât după ce s-a plictisit de ele. Makelele, Robben, Sneijder şi mulţi alţii pot depune mărturie despre deliciile meseriei de pion otrăvit.

Sper ca Raul Gonzalez să accepte oferta lui Benitez şi să ajungă la Liverpool, pentru că blestemul Realului este că va rămâne „Raul Madrid” chiar fără să o ştie şi fără să o vrea. Aştept ziua în care vor vinde şi albul din echipament pentru a cuceri o piaţă prin Asia, când Cristiano Ronaldo şi alţii ca el vor scoate puţin fum din frezele ca mucul de lumânare, evaporându-se ca nişte holograme cuminţi. Ce vis! Raul alături de Gerrard ar fi ca şi cum un rege i-ar acorda unui alt suveran adăpost la curtea sa, iar fotbalul ar redeveni o ocupaţiune în care să mai fie loc pentru tradiţie, respect şi recunoştinţă.