Dacă urmăriţi posturile TV dedicate sportului, nu v-a scăpat, desigur, o anumită aplecare spre detalii, chiar dacă vorbim, în general, de unele anatomice. Se pare că e semnul unei revoluţii ce va să vie, iar Miky Love de la „Goluri şi goale” redactează manifestul. Dacă veţi vedea apărând la ştirile sportive un cerculeţ cu 18 pe ecran, să ştiţi că e semnul secret al conspiratorilor, apoi, când cele două fete vor începe să se îmbrace, sensul timpului se va schimba şi sânii vor prelua puterea.
Pentru emisiunile de analiză vor fi însă necesare repetate manevre, de învăluiri şi ambuscade. La început, va fi o epocă soft, de recunoaştere a terenului: câte un combatant îşi va scoate, ca din întâmplare, căpşorul din tranşeea textilă, aruncînd o privire asupra câmpului de bătaie. Trupele vor fremăta un pic, la câte-o criză de râs a invitaţilor cronici, apoi, la primul sughiţ, diviziile moi vor năvăli din decoltee în studio. Audienţele vor sări şi ele în aer, până şi microbiştii aflaţi în comă profundă ridicându-se din paturi pentru a merge ca nişte zombi prin holuri, spre televizoarele unde se transmit noile emisiuni erotice cu caracter sportiv. Probabil, se vor înregistra şi învieri spontane, la reluările de faze cu „Dă-i înainte, dă-i înapoi!”.
Analiştii clasici vor fi luaţi prin surprindere. Unii vor accepta să poarte un dialog cu şolduleţul de iubită de fotbalist, ca sacrificiu pe altarul meseriei, alţii, puţini, vor spune „nu”, sfârşind prin a fi scoşi afară în şuturi de picioruşele cu unghii lăcuite. După o scurtă cuvântare ţinută de la înălţimea pupitrului transparent, salutată cu urale de către detaliile anatomice victorioase, noii analişti carnali, „Ba da” şi „Ba nu”, se vor instala comod pe scaune şi se vor cabla. Un buric va ţopăi pe pupitrul transparent, printre paharele invitaţilor, scurgându-se pe firul lavalierei ca pe-o liană: „Yupiiiiii!”, torsul ne va prezenta aşezări ale echipelor făcute din piercing-uri şi tatuaje, o burtică de fotomodel îşi va răsuci platitudinea, intervievând fotbaliştii la ieşirea din vestiar: „Mi-am făcut liposucţie. Cum comentezi?”.
Gamba va avea şi ea laptop în faţă, iar clinchetul lănţişorului prins la gleznă îi va sublinia drăgălaşele apăsări de taste. „Se pare că Bote, specialistul nostru în probleme de arbitraj, este pe «invizibil» şi nu răspunde la «Buzzz!»”. Fesa rotunjoară va interveni atunci telefonic şi, în ciuda tuturor presiunilor, se va menţine fermă pe poziţie. „Judecaţi a posteriori!”, va tuna analistul „Ba nu” de la pupitru, clătinând mustrător din vârfu-i îmbujorat. „Eu văd totuşi o fantă de lumină”, va vibra timid „Ba da”, de alături. „Asta, pentru că stai într-o poziţie nefirească! Sistemul cu push-up ţi-a întunecat judecata”, va replica geamănul „Ba nu” şi, din te miri ce, va răsări un alt subiect fierbinte de sport.
Dacă ar fi să reduc tot jazz-ul ECM-istic la un singur disc şi la o singură formulă, dacă nu cea mai bună, măcar una care să sune astfel încât nu doar alţii să nu poată suna ca ei, dar nici ei înşişi să nu mai poată nicicând suna ca ei, ei bine, asta ar fi. Gateway 2 vine la doi ani după primul Gateway (1975) şi-i are în componenţă pe aceiaşi immortals John Abercrombie (chitare electrice şi acustice, mandolină electrică), Dave Holland (bass) şi Jack DeJohnette (baterie, pian). Tripping …