Deja, la meciurile Barcelonei, te aştepţi să se întâmple orice şi când zic „orice” mă gândesc la acelaşi lucru: Messi să înhaţe un balon pe la centrul terenului şi să nu-i mai dea drumul. Pe teren, aşezate împotriva sa, pot fi în acel moment un batalion de poliţişti cu bastoane şi scuturi, zece maşini cu tunuri de apă, o falangă macedoneană, echipa de rugby a Franţei şi fotomodelele pozând pentru coperta „Sports Illustrated”, mingea tot în plasă ar ajunge. Şi cu nimic n-ar fi de mirare dacă o navă extraterestră ar ateriza apoi în cercul de la centrul terenului, iar, după ce va fi salutat publicul, marcatorul să se urce în ea şi să dispară.

Când Messi are mingea la picior e ca atunci când ai senzaţia unui strănut: nu e important dacă va veni, ci când va veni. Văzîndu-i cum se chinuiesc să-i ia mingea, nu poţi să nu te gândeşti la bieţii poliţişti ai lui Charlot, printre picioarele cărora se strecoară omuleţul şi care sfârşesc întotdeauna de râsul lumii, fie cu un şut în fund, fie cu o tartă de frişcă în figură. Pentru acele secvenţe, Chaplin trăgea însă uneori sute de duble, în schimb, în cazul argentinianului, incredibilă e uşurinţa cu care se petrece acţiunea. Ai senzaţia că nu jucătorul conduce mingea, ci că, aşezat într-o teleguţă, e tras de ea ca de un căluţ nărăvaş, spre poartă.

De aceasta mi-e teamă de fotbalul 3D: că senzaţia acestei năvăliri va fi atât de pregnantă, încât pe Messi nu-l vom putea opri nici răsturnându-i în cale ghiveciul cu rododendron, nici trăgând biblioteca în faţa televizorului, căci va ieşi cu mingea la picior din sertarul cu capsatoare şi chitanţe, iar noi, ştergându-ne ochelarii aburiţi, nu-i vom putea face nimic. Veţi fi observat, de pildă, un lucru mai greu de realizat chiar şi decât golurile sale fabuloase: pe Messi e greu să-l şi faultezi. Priviţi-i pe cei patru jucători ai lui Stuttgart ajunşi, în aceeaşi fracţiune de secundă, lângă Lionel exact când piticul a dat drumul la porumbel şi gândiţi-vă ce ar fi putut ei face în afară de a alerga pe lângă subiect. Omeneşte, nimic, poate doar când se bucura să le fi devenit tangibil. Sau la fundaşii Zaragozei, răsuciţi tot meciul ca supapa oalei sub presiune, când dau aburii pe-afară. Singurul care a avut un program coerent şi a reuşit ceva a fost cel care l-a faultat în careu, amânând deznodământul.

Ce mă omoară e însă zâmbetul acela de copil pus pe pozne. A-ţi păstra acel zâmbet în mijlocul derulării unei asemenea afaceri e de departe cel mai greu lucru pe care-l face.